Te iubesc pentru că ești, nu pentru ceea ce faci

Scriu din nou despre felul în care simt și-mi cresc copiii. Dacă e bine sau rău vor judeca ei, atunci cînd vor avea timp și chef s-o facă. Pînă atunci rămîn frămîntarea mea, căutarea continuă de feluri în care să rezolv cu calm și respect situațiile dificile, dorința mea imensă de a-i lăsa să crească frumos, de a se simți mai presus de orice iubiți, protejați, acceptați, liberi să fie cum simt, și dragostea mea nemăsurată pentru acești oameni mici perfecți care sînt cei mai buni prieteni ai mei, iubiții mei, carne din carnea mea, modele pentru mine, egalii mei în dreptul la fericire.

Unul dintre principiile pe care le aplic cu copiii încă dinainte să mi-l fi formulat în cuvinte este acesta: copilul meu, te iubesc pentru ce ești, necondiționat, și nimic din ce faci sau cum faci nu mă poate face să te iubesc mai mult sau mai puțin. N-o să te iubesc mai mult dacă accepți să-mi faci pe plac, n-o să te iubesc mai puțin pentru că mă refuzi, mă respingi pe moment, îți afirmi independența sau dorințele care nu coincid cu ale mele. Sper că și tu simți la fel, că nu mă iubești mai puțin pentru că-ți refuz dorința de a bea apă din fîntîna arteziană. Asta rămîne de văzut! 🙂

Nu cred în pedepse și nici în recompense, care sînt tot un fel de mită, doar că nu vine la început, ci la final, după ce copilul a executat ce i s-a cerut.

Pedepsele funcționează doar pe moment. Copilul nu înțelege c-a greșit, nu va sta să analizeze situația, își va irosi timpul și energia în momente de frustrare că a fost pus la colț, trimis în camera lui, lăsat fără jucăria preferată. Data viitoare va greși din nou, pentru că nu a înțeles nimic din lecția pe care a încercat să i-o dea părintele, a reținut pedeapsa, dar e dispus s-o suporte, uneori și ca să-i facă părintelui în ciudă. Pedeapsă contra pedeapsă, păi nu? Așa că părintele recurge la o pedeapsă și mai frustrantă, poate asta va fi suficientă ca cel mic să nu repete faptul reprobabil. Și tot așa pînă cel mic se face mare și pleacă din casa părinților cu tolba plină de resentimente.

Recompensele sînt la fel de periculoase. Ele fură copilului dorința de a face un lucru doar pentru că vrea, pentru că îi place, pentru că-l atrage. Și ele se uzează în timp și trebuie mereu amplificate, multiplicate. O bomboană se transformă într-o cutie, o păpușă într-o tabletă și tot așa pînă cel mic le va avea pe toate mai puțin conștiința lucrurilor care-i plac, pe care a pierdut-o în goana lui după recompensele de la părinți.

E greu să-ți crești copilul așa, fără pedepse și fără recompense? Probabil că e greu dacă ai luat-o deja pe drumul ăsta și acum ai vrea să încerci fără ele. Dar nu imposibil. Dacă ai un copil mic și relația voastră acum se clădește, e ușor, e foarte ușor.

Am găsit multe explicații despre pericolul recompenselor și pedepselor la Alfie Kohn, anul trecut (un articol găsiți aici). Iar cînd am aflat că vine din nou acum în noiembrie, mi-am zis: ce bine, încă niște sute de părinți care vor pleca acasă cu temă de gîndire! Pentru că anul trecut (cînd a fost arhiplină sala la conferința lui de Parenting necondiționat), oamenii au plecat de-acolo cu obrajii roșii. Vorbeau însuflețit despre ce tocmai auziseră, dezbăteau, se contraziceau, își făceau planuri. I-aș fi luat pe fiecare-n brațe de bucurie că le pasă, că vor să înțeleagă, să facă mai bine, dacă e loc de mai bine. Mă bucur că articolele mele despre părințeală sînt printre cele mai citite de pe blog. Articolul despre de ce nu cred că-s bune laudele a stîrnit ditamai discuțiile anul trecut (îl găsiți aici). La fel și cel despre libertatea copilului (care cred că este cel mai plagiat post de anul ăsta, nu trece zi să nu-l găsesc pe vreun blog sau ca status de facebook la vreun necunoscut). E extraordinar că există interes, că nu doar alegerile prezidențiale și posturile cu rețete de gogoși primesc atenție. Nu, nu e adevărat că trebuie să ne bazăm doar pe instinct cînd ne creștem copiii. Uneori, instinctele noastre sînt greșite. Și e nevoie să citim un rînd scris de un străin sau să ascultăm un american cu ochelari vorbind despre el ca să ne înțelegem pe noi.

Ce voiam de fapt să scriu este că da, pe lîngă răbdare (am scris despre asta aici), timp (aici), iubire necondiționată (aici), libertate (articolul aici), dar cu limite (aici) trebuie să le dăm copiilor noștri și părinți interesați, care se zbat să facă bine (acolo unde e loc de mai bine). Și să veniți la Alfie Kohn, o să vă schimbe multe perspective, în bine, pentru voi și pentru copiii voștri, o să vă ofere soluții practice la situații care par imposibile (nu există rețete, desigur, dar există ponturi, idei, soluții, dacă nu ați crede că există nu v-ați afla nici aici pe blogul meu, probabil). Conferința lui Alfie are loc pe 22 noiembrie la București. Vă puteți înscrie aici.

Ah, și mai am un principiu despre care încă n-am scris. Dar despre el într-un episod viitor, căci această prințesă trebuie să mai și doarmă. 🙂 Teasing, cum ar veni!

PS: Veniți la Alfie, merită fiecare bănuț!

96 Comments

  • catgal spune:

    Eu nu pricep de ce e așa la modă ideea asta cu iubirea necondiționată? Eu nu pot să cred că mamele de acum 50 sau 100 de ani nu își iubeau necondiționat copiii. SIgur că îi iubeau necondiționat. La fel cum și copiii își iubesc necondiționat părinții. Sigur, se ceartă, nu sunt de acord cu ei, nu îi înțeleg, dar Iubirea necondiționată există. Prin urmare, ce nu pricep eu, de ce se pune problema asta falsă: a iubi pe cineva pentru ceea ce este vs. pentru ceea ce face. Cum facem separarea între cine este cineva și acțiunile sale? Orice ar face un copil, mama și tata îl vor iubi la fel. De unde nu pricep ce e cu toată redescoperire a roții. Și da, fiecare părinte își iubește necondiționat copilul (și e normal și firesc și ar fi ciudat să fie altfel) doar că asta nu implică faptul că restul faptelor unui copil nu contează (că noi oricum te iubim la fel). Eu să am un copil aș suferi și m-ar marca foarte mult faptele lui, normal că indiferent de ce ar face l-aș iubi la fel. Să ziceam că un copil x îi rupe mâna unui coleg y de la grădiniță de ex. Ce să fac eu ca părinte? Să îi spun că oricum comportamentul lui e ok și că nu a produs nicio suferință altuia? Asta deja ar fi o pedeapsă în viziunea multor părinți de azi- a-i atrage atenția unui copil că a făcut ceva rău unui terț. Cunosc părinți pentru care al lor pui e mai ceva ca Mesia, niște mici papi nevinovați by default. Eu tare aș vrea să nu iresponsabilizăm pe cei mici. Și revin la întrebarea mea? Părinții nu au impresia că acest concept de iubire necondiționată e o mare evidență? Cum ar afirma cineva mâine că trebuie să respirăm ca să nu murim. Și mergem la conferință și lansăm cărți pe tema asta super simplă. Unu plus unu fac doi. Eu nu am copii dar zău dacă pricep care e marea descoperire cu conceptul de iubire necondiționată. Am fost iubită și simt încă iubirea necondiționată a celor din familia mea. Și mi se pare o mare aroganță să afirme cineva că dacă pedepsește cineva un copil nu îl mai iubește necondiționat. E o mare greșeală aici la mijloc. Eu am fost extrem de rar pedepsită (îmi aduc aminte 3 4 situații doar unde eram trimisă în altă cameră) dar știu că nu a venit sfârșitul lumii și am avut timp să mă gândesc la ce am făcut ca să fiu mai atentă să nu mai repet așa ceva data viitoare. Cred că se amestecă pe undeva borcanele. Sigur, vă respect părerile și mă bucur că există deschidere pentru cât mai multe idei. Doar că îmi e imposibil să nu văd că Împăratul parcă nu prea are haine de data asta.

    • Adina spune:

      catgal, te-ai gandit ca poate tu esti unul dintre putinii copii care au fost pedepsiti rar? te-ai gandit ca poate unii luat bataie cu facaletul sau cureaua pentru ca nu stergeau praful cand le-au zis parintii, si intarziau 10 minute sa se mai joace? sau eram certati pentru ca nu asezasem franjurii de la covor? te-ai gandit ca parintii unora dintre noi, care saracii ne-au iubit conditionat dupa capul lor si cat de mult au putut si stiut ei, daca indrazneai sa le spui, pe un ton frumos, ca nu esti de acord cu ei si nu intelegi de ce trebuie sa faci X chestie, se ambalau si se enervau si se ajungea la certuri si batai? evident, ei ne iubeau neconditionat. problema era ca la mine nu a ajuns dragostea aia neconditionata. de asta am atat de multe frustrari acum. si incerc sa ii explic lui mami cum vreau sa se poarte cu fata mea cand raman singure. si abia acum, la aproape 60 de ani, intelege si ea perspectiva copilului. de asta „trendul” asta cu parentingul neconditionat. e greu sa-ti imaginezi ca la altii acasa n-a fost c-a la tine, stiu, dar fa un efort.

    • Printesa Urbana spune:

      Eu de fapt chiar am fost convinsa multa vreme ca ai mei nu ma iubeau, desi evident, ma iubeau, cu siguranta neconditionat. Asa ca na, nu conteaza doar ce simti, ci si cum exprimi ceea ce simti. Si nu toti sintem natural born expressers of our love, ca sa zic asa.

    • Robo spune:

      imi permit sa-ti raspund eu: unul din lucrurile pe care le zice domnu’ Kohn asta e ca nu conteaza ce crezi tu a parinte, ci conteaza ce crede copilul, adica felul in care se vad lucrurile din perspectiva lui.
      aplicat la exemplul tau: parintii de acum 50 de ani isi iubeau copiii neconditionat, dar prntre ei era foarte populara zicala „copilul nu trebuie sa stie ca il iubesti, ca sa nu i se urce in cap”.

      ei, alfie kohn zice, pe buna dreptate, ca daca tu nu ii arati copilului ca il iubesti, ca daca el nu stie sigur chestia asta, E CA SI CUM NU L-AI IUBI.

      nu ajuta pe nimeni sa iti iubesti copilul dar sa te porti fata de el ca si cum nu l-ai iubi, nu? si parintii care isi bat copiii sustin ca ii iubesc, si probabil ca ii si iubesc. dar din perspectiva unui copil batut, este un chin inimaginabil sa inteleaga cum este posibil ca un parinte care il iubeste sa ii produca suferinta.

      aici e schimbarea de paradigma pe care o propovaduiestie acest domn, aici cred ca e cheia de bolta a acestui parenting neconditionat: sa nu mai ascundem fata de copii faptul ca ii iubim neconditionat.

      daca e bine sau nu, poate fi discutat. insa mai intai ar trebui inteles ce zice acest domn.

      in general vorbind, sigur ca se poate spune ca multe din lucrurile zise de acesti domni cu diferitele lor teorii de parenting sunt, pana la urma, lucruri de bun simt.

      problema este ca doar pentru ca un lucru e de bun simt, nu inseamna ca parintele il si aplica tot timpul. pentru ca e greu si pana nu esti parinte nu iti dai seama cum e aia sa ai tendinta sa te porti ca si cum nu l-ai iubi, desi il iubesti.

    • Tommy spune:

      Catgal, ceea ce spui se bazeaza pe certitudinea ta cum ca orice parinte isi iubeste neconditionat copilul, si copilul ar sti asta in mod automat. cu tot respectul, mi se pare ca asta se poate aplica in cazuri izolate, da, dar e departe, foarte departe de a fi o regula si, mai mult, o realitate.
      Ca si tine, si eu am fost pedepsita destul de rar, si cu toate astea tot am fost victima a unei cresteri defectuoase. Si ca adolescenta, si mai apoi tanara femeie, m-am lovit de atatea dificultati emotionale si comportamentale pe care stiu ca nu le-as fi avut daca nu mi le-ar fi creat parintii mei.
      Mi se pare ca ai ales in mod intentionat un exemplu extrem, X ii rupe mana lui Y, ca si argument, desi mi se pare evident ca niciun copil echilibrat emotional si bine socializat nu va ajunge sa-i rupa mana altui copil (decat poate intr-o situatie de autoaparare). Insa pedepsele si recompensele nu la asta se refera. Pot sa-ti ofer multe exemple, din propria mea copilarie: „ai luat doar 9 la dictare, cand tu ai cap de nota 10, si stii si tu asta”, „m-ai dezamagit, esti mai desteapta ca X, dar X munceste si rezolva probleme in plus, nu e lenesa”, „vrei sa-ti aduca Mosu’ asta, dar meriti?..” si asa mai departe.
      Cu toate astea, parintii mei au afirmat si afirma oricand cu tarie ca isi iubesc copilul no matter what. Si ii cred ca sunt sinceri, ca sunt convinsi ca m-au crescut cat se poate de ok, si problemele comportamentale pe care le-am avut de-a lungul timpului au aparut din vina mea. Insa nu m-au intrebat si nu s-au intrebat daca eu am simtit din partea lor iubirea asta neconditionata pe care spui c-o manifesta orice parinte. Te asigur ca nu. Am invatat inca de mica cate defecte am, am invatat ca nu sunt un copil bun si ca trebuie sa renunt la multe lucruri care-mi plac sau pe care le doresc pentru a deveni buna ca ceilalti si pentru a nu-mi dezamagi parintii, si ca a face asta e normal, caci parintii mei au sacrificat atat de multe pentru a ma creste incat nu le-as putea multumi indeajuns vreodata ..fara multe pedepse, fara multe recompense (decat atunci cand le „meritam” cu adevarat, fara violente.
      Sunt sigura ca sunt multi ca mine. Si ca iubirea neconditionata a oricarui parinte, despre care vorbesti tu, ar fi descrisa un pic diferit daca ai chestiona mai mult si pozitia copilului.

    • catgal spune:

      Dragii mei, sper că al meu comentariu de mai sus nu a fost prea vehement. Nu vreau să pară că sunt anti Alfie Kohn, am văzut emisiunea de la Garantat, recunosc, cartea nu am citit-o, eu doar am niște mici semne de întrebare pentru că mi se pare un pic simplist să categorisești lucrurile așa: iubire necondiționată= când îl iubim pentru ceea ce este și iubire condiționată=când îl iubim pentru ceea ce face (copilul trebuie să merite iubirea noastră prin comportamentul lui). Aici mă pierde pe mine. Pentru că și eu cred că un copil trebuie iubit doar pentru ceea ce este dar nu văd cum ceea ce este un copil nu se suprapune cu ceea ce face un copil. Ești și ceea ce faci. Prin urmare, o acțiune, o activitate, o faptă, un comportament al copilului se adaugă iubirii necondiționate. E iubire peste iubire. Nu văd de ce e nevoie să le separăm. Și ce percep acum e mai ales din poziția copilului (pentru că mamă nu sunt încă). Pentru că îmi aduc aminte cât de greu le era alor mei să spună un nu pe termen scurt pentru că acel nu urma să aducă mari beneficii pe termen lung. Simțeam cât de dureros le era să îmi devină antipatici mie pe moment, dar își asumau acest risc și din fericire în alchimia asta iubirea nu a fost pierdută. Astea fiind spuse, repet că mă bucur că lumea e interesată de subiectele astea, de diverse teorii și e ok să ia fiecare ceva bun din ele (că sunt idei bune cu nemiluita), doar că să își mențină fiecare o luminiță critică aprinsă spre a nu cădea în venerare absolută.

    • Alina spune:

      Catgal, eu sunt de accord cu tine. Eu am fost crescuta si cu pedepse, si cu recompense si nu am simtit niciodata ca parintii nu m-ar iubi. Bineinteles, nu a fost exagerat totul, ci de bun simt. Nu stiu cat am inteles atunci din ce fac ei, dar a fost bine. Eu sunt bine, un om fericit, implinit, fara probleme comportamentale sau psihice si pentru asta sunt sigura ca lor trebuie sa le multumesc. Intradevar am urmarit emisiunea Garantat cand a fost invitat Alfie Koln, si am bagat la cap una, alta. Dar nu sunt 100% de acord cu el, pentru ca la mine a functionat foarte bine si opusul (repet, fara exagerari). Acum cand sunt mamica la randul meu incerc sa fac ce cred eu ca i se potriveste copilului meu, pentru ca sa fim sinceri, depinde si de copil! Eu invat de la el la fel de mult cat invata si el de la mine.

    • Alexandra spune:

      Iubire neconditionata inseamna sa iubesti si sa fii intelegator chiar daca persoana cealalta are alte pareri si face altfel decat tine. Adica nu incercam sa ne impunem cu orice pret si lasam libertate celorlalti 🙂 Insa mi se pare ca ideea asta se aplica copiilor mai mari, in care avem incredere ca nu se ranesc si sunt ceva mai responsabili.
      Atentie, asta nu inseamna ca ii lasam sa faca ce vor… exista limite si este absolut necesar sa ne asiguram ca nu se ranesc, ca sunt sanatosi, si ca inteleg cum functioneaza societatea, bunul simt si ca respecta pe cei din jur.

      Exista si iubire conditionata sa stii, nu oricine iubeste neconditionat. In general nu ne iubim prietenii neconditionat, adica daca gresesc, sau ne incalca principiile este posibil sa renuntam la prietenia lor. Multi aplica asta chiar si partenerilor de viata intr-o anumita masura, si cred ca este un lucru bun, caci uneori duce la auto-distrugere. Insa ne iubim copii neconditionat, pentru ca nu renuntam la ei indiferent de lucrurile pe care le fac.

    • Irina Toma spune:

      Tot respectul pentru parintii tai. Sunt sigura ca datorita dansilor iti vei iubi neconditionat copiii fara sa-ti dai seama de reusita 🙂
      Acum iti vorbesc din prisma unui copil iubit numai in anumite conditii.
      Parintii mei au divortat cand eram mica (4 ani). Impreuna cu sora mea am trecut prin 3 case de la varsta de 8 ani pana pe la 16. La mama, tata si bunica din partea tatalui. De fiecare data cand faceam o greseala copilareasca eram luate pe sus si mutate. Ex: mici fiind, ne certam (Dumnezeu stie motivul). Taica-meu impreuna cu multiubita lui sotie: Ia, hai, bagajul si treceti la ma-ta ca nu suntem obligati sa va suportam galagia! (2 fetite care se certau!!!)
      La un moment dat am ajuns de stateam fiecare separat. Eu eram la taica-miu. De la varsta de 13 pana la aproape 17 ani am fost in depresie. Ma uram pt tot ce faceam! Greseam orice! Nimic nu faceam bine! Uitam sa cobor (stateam la casa) sa spal vasele! SCANDAL!!
      Venind de la scoala coboram la masa cand eram sigura ca nu mai era nimeni prin casa!
      Nu deschideam gura, nu ridicam capul din pamant, nu zambeam…
      Nu ma loveau, nu nu! Era tortura psihica. Taci, nu gresi! Ca altfel.. BAGAJELE si LA MA-TA!!
      Ultima picatura a fost cand, vineri seara fiind, m-am apucat de teme pana pe la 3 dimineata. Sambata nu m-am trezit la 8 ci m-a trezit taticul meu la 9 cu… APA in CAP! „Nu ti-e rusine sa dormi pana la ora asta??”
      Am coborat in bucatarie, mancam si auzeam discutia intre tata si sotia lui:
      Ea: Nu inteleg cum poate fii asa. Atata nepasare fata de noi? Nu are nici un pic de respect fata de mine! Nu mai pot, Sandule! Cedez psihic!
      El: Imi pare rau. Nu stiu ce sa mai fac cu ea…
      Vine in bucatarie: Irina, nu e normal cum te porti. Nu ne mai descurcam cu tine. Sa iti faci bagajele, te duc la ma-ta.
      Le-am facut foarte repede. Aveam experienta. Aia a fost ultima mutare. Ne-am impacat dupa vreo 3 ani. Am lasat tot trecutul in urma. Am iertat si am vrut sa am o relatie cu tatal meu chiar daca asta o implica si pe sotia lui. A functionat pana vara asta. Cand am decis ca nu mai accept minciunile lor (nu pot spune despre ce e vorba). Am facut greseala imensa de a nu o suna pe ea de ziua ei de nastere. La cateva sapt dupa asta, l-am sunat pentru ceva (o promisiune de-a lui). Mi-a spus: Sa te descurci singura, ca nu stii sa respecti un om pentru tot ce a facut pentru tine si sa ii dai un telefon de la multi ani!
      I-am spus multumesc si la revedere. Acum imi doresc sa nu ma mai caute niciodata iar ei ii urez sa nu dea vreodata ochii cu mine ca ii voi arata lipsa de respect.
      Asta inseamna „iubirea conditionata”. Imi dau seama de asta pentru ca acum am parte de iubire neconditionata.

    • Elisa spune:

      Doamne, nu pot sa cred. Adica, este incredibil. Dar filmele sunt inspirate din realitate si am vazut filme cu astfel de subiecte dar, fiind americane, se terminau cu happy end.
      Iata un mtiv pentru care, dupa ce avem copii, sa nu ne gandim nicio clipa la divort.

    • Irina Toma spune:

      Nu as da vina pe divort in cazul alor mei.
      Punem problema asa: sunt certuri mari in casa. Nu violente, dar certuri mari. Copilul este afectat. Nu mai bine divortezi, dar ai grija de copil in acelasi fel in care ai face-o si daca n-ai fi divortat?
      Acum am 25 de ani si mi-am dat seama ca nu am fost un copil rau. Chiar am fost un copil bun. Afectuos, foarte pupacios, respectam, vorbeam, zambeam, radeam, eram sociabila. Comportamentul tatalui meu m-a schimbat complet. Am incercat sa vorbesc cu el cand am mai crescut si tot ce imi spunea era: ati facut numai probleme. erati foarte dificile. un copil normal la cap nu face asa ceva. Si atunci m-am razbunat putin pe el. I-am spus ca un copil este normal ca a crescut intr-o familie normala. Nu aruncat ca o minge de ping-pong de colo-colo. Daca am ajuns oameni zdraveni la cap, cu principii normale este multumita noua. Ca ne-am avut una pe cealalta si ne-am dat seama devreme ca habar nu aveti ce inseamna sa fiti parinti.
      Sigur, s-a suparat. Dar imi place sa cred ca l-am pus pe ganduri.
      L-am scos din viata mea pt ca stiu ca la fel s-ar fi purtat si cu copilul meu. Nu am inca, dar atunci cand il voi avea stiu cum sa nu ma port. Si abia astept sa imi revars toata iubirea si afectiunea pe care am strans-o in mine de atatia ani pe copil 🙂

    • Alina spune:

      Vai, nu pot sa cred asa ceva…asta nu e iubire de nici un fel!

    • Irina Toma spune:

      A fost iubire. Pentru ca am avut si momente frumoase. De obicei cand nu era sotia lui acasa. Radeam, povesteam, faceam mancare, imi arata cum face una si alta in garaj. Se schimba complet cand aparea ea.
      Mi-am dat seama de schimbare devreme si am incercat sa ma imprietenesc cu ea. Am incercat sa avem o relatie frumoasa, ii ceream parerea cu privire la haine, la diverse probleme. Vorbeam cu ea de una de alta. Dar cum faceam chiar si cea mai mica greseala trebuia sa iau tot procesul de la capat. La un moment dat mi-am dat seama ca e degeaba. Ea raspundea pozitiv la incercarile mele pt a nu parea personajul negativ. Dar profita de fiecare gafa (uitam ceva, ma luam cu jocurile si nu coboram sa ii ajut la treburi casnice, luam vreo nota mai mica: 6, 7) pt a-i arata lui tata ca ea saraca incearca dar eu eram o nenorocita careia nu ii pasa de ei. Intotdeauna avea grija sa il includa si pe el. Si a facut chestia asta si mari fiind noi.

    • Camelia spune:

      Eu nu m-am simtit iubita de parinti copil fiind, nici acum de altfel. Simteam ca uneori o faceam pe maica-mea mandra, ii dadeam un motiv sa se laude cu mine, dar cam atat. Am crezut mult timp ca sunt adoptata, cred ca era o metoda de coping la ceea ce mi se intampla. Iubirea era conditionata de note, de cat de curata era camera mea, de cat de putin zgomot faceam, de cat de putin le ceream etc, si cand zic iubire, ma refer la lipsa bataii, ca de luat in brate nu ma lua, de spus „te iubesc” nu mi-a spus niciodata. Probabil ca ma iubeste, cred, dar nu m-am simitit si nu ma simt iubita de mama. Eu am fost frecvent pedepsita, zilnic, de la pedepse non violente pana la batai crunte, pentru mai nimic si in tot timpul asta ma rugam sa moara cineva, ea sau eu. Evident ca nu am si nici nu-mi doresc copii.

    • Andreea spune:

      Exista parinti care nu isi iubesc neconditionat copiii. Si au existat si acum 50 de ani, si acum 100 de ani. In familia mea, pe linia mamei, au fost cazuri…. si nu e intamplator, de multe ori parintii ajung sa isi creasca copii exact asa cum au fost si ei crescuti de parintii lor.

      Nu orice persoana are puterea interioara ca, odata devenit adulta, sa nu reproduca inconstient comportamentul inaintasilor sai.

  • DC spune:

    Exista consecinte, nu pedepse. Sigur ca din exterior ori unora le pot parea pedepse, dar aia e problema lor, n-are a face in discutie. Si in ton cu catgal mai sus (careia ii inteleg perfect rabufnirea) daca „te iubesc pentru ca esti” inseamna ca daca… nu mai e, nu-l mai iubeste nimeni? Aia e mai mult obisnuinta atunci decat iubire.

  • Alex spune:

    Sunt foarte interesat de parenting necondiționat. Ma gândeam la un lucru: nu este mai greșit pentru copil sa oscilezi intre diferite metode de parenting, adică sa acționezi conștient cu parenting necondiționat și involuntar sa îl recompesezi pe copil? Involuntar, pt ca asa am fost crescuți multi și s-a întipărit în subconștient. Și încă ceva, eu cred ca ai nevoie de imaginație și un suflet tânăr pentru a folosi un astfel de parenting (răbdarea e un must), din acest motiv ma întreb, dacă nu îl faci ca pe un lucru natural, copilul simte comportamentul stângaci și fals și nu va avea rezultate.

  • corina spune:

    Catgal, probabil nu ai citit cartea respectiva iar faptul ca nu ai copii, fara suparare, face ca parerea ta sa fie mai putin relevanta. Este o mare diferenta intre ceea ce simtim noi si cum percep copiii asta. Citeste cartea, tocmai ca sa incerci sa te convingi ca tu ai dreptate. Sau cauta inregistrarea de la emisiunea „garantat 100%” cu alfie, eu acolo m-am indragostit de el.

    In alta ordine de idei, vroiam sa ii fac sotului cadou de ziua lui un bilet la conferinta. Apoi, prietenii care au citit cartea mi-au spus ca e prea important sa il las singur si sa ma duc cu el. Efortul financiar s-ar simti, dar tare imi doresc sa merg. Il iubesc pe omul asta (Alfie) pt ce a scris acolo, desi nu mereu mi-e usor sa aplic.

    • Anca spune:

      Corina, iarta-ma ca iti spun asta, dar faptul ca nu are copii nu ii face parerea mai putin relevanta, e urat sa spui asta cuiva. Chiar daca nu este (inca) parinte, este copil, copilul parintilor ei…adica unul din personajele principale in aceasta discutie.
      ps: da, am copii, 2 chiar, si nu ma regasesc in opinia irelevanta (d.p.t.d.v) de mai sus, dar fiecare are dreptul la o parere, nu?

    • doina spune:

      Poate la fel de putin relevant este si faptul ca insusi Alfie nu are copii?

    • Printesa Urbana spune:

      Alfie are copii!

    • Tommy spune:

      Corina, nici eu nu am copii, dar, cum spune si Anca, nu consider ca asta face parerea mea mai putin relevanta in discutie, in conditiile in care absolut oricare dintre noi am avut de-a face, intr-un fel sau altul, cu a primi si/sau oferi iubire, conditonata ori ba.

  • Ioana spune:

    Din pacate nu am auzit de acest Alfie pana acum si, desi mi-a starnit interesul, nu prea pot sa-mi imaginez cum e sa te invete cineva ”cum” sa-ti iubesti copilul. Eu cred ca uneori trebuie sa îi iubim si pentru ceea ce fac mai ales cand sunt mai mărișori. Nu doar pentru ceea ce sunt. Nu cred ca e totuna sa fii mandru de copilul tau (si sa îi arăți asta) cand castiga o competitie sau cand salveaza un cățel rănit sau cand pur si simplu trece de un examen sau sa treci cu vederea peste eveniment si sa îi arati ca oricum pentru tine ar fi fost acelasi lucru. Oricine are nevoie de apreciere. Ca sa nu mai spun cand se intampla sa faca ceva rau intentionat. Chiar nu trebuie pedepsit? eu nu vorbesc aici de copii de 3 ani ci de cei care au 14 ani, sa zicem.

  • Cristiana spune:

    Mamici nu abordati asa autoritar perspectiva lui Alfie, v-as ruga sa ii dati o sansa. Omul este extraordinar. Tips-urile date de el au la baza o relatie santaose intre parinte si copil, in care ambele partis e respecta reciproc. Omul te face sa vezi lucrurile si din perspectiva copilului, astfel incat sa nu ii judeci prea aspru faptele. Mie conferinta lui mi se pare mind-blowing!. Nu mai luati mot-a-mot titlul conferintei . Titlul se refera la o idee de la care porneste intreaga coferinta. Polemicile lansate inainte de participarea la conferinta mi se pare sincer inutile, nu sti despre ce e vorba dar insisti sa iti dai cu parerea…tipic romanesc :).

  • Alexandra spune:

    Eu l-am descoperit pe Alfie Kohn absolut intamplator insa am rezonat cu cele spuse de el de la prima pagina citita. Nu am ajuns la conferinta lui de la Bucuresti, nu ajung nici la asta (Atena e doar la un bilet de avion distanta de Bucuresti, dar e pe bani :))) dar mi-am pus dorinta intr-un „bucket list” si cu siguranta o sa se intample candva. Eu cu sotul am avut zile lungi de discutii pe temele iubirii asteia neconditionate si adevarul e ca la el vine mai natural totul parca (pentru ca eu am crescut intr-o casa in care m-am simtit tare iubita dar in acelasi timp conditionata de ce faceam, ce rezultate aduceam de la scoala etc) Sa nu mai spun de tata, un om extraordinar care m-a pus cumva pe un piedestal (fiind primul copil) si care la tot a doua vorba gasea ceva sa ma laude (cel mai mult la altii) si chestia asta mi-a creat mari neajunsuri si m-a facut sa renunt la multe chestii doar de teama ca nu m-as putea ridica la standardele lui. Asa ca, da, merita sa mergeti la conferinta lui, o sa vedeti altfel multe chestii…

  • denisa spune:

    Ma bucur enorm cand citesc articolele tale despre parenting pentru ca imi amintesc de mama mea. Eu am crescut in anii ’90 si mi-am dat seama de foarte mica de faptul ca mama mea era diferita de celelalte mame.
    Lucra 12 ore in fiecare zi, iar cand venea acasa si eu saream pe ea sa ii arat ce desenasem in ziua respectiva sau sa se joace cu mine nu mi-a spus niciodata nu – de multe ori nici nu reusea sa se descalte si venea la mine. Nu m-a pedepsit, nu m-a lovit, nu a tipat la mine, nu m-a recompensat – niciodata. De mica mi-a explicat ca tot ce fac fac pentru mine, iar singura mea recompensa e sa fiu multumita de ceea ce fac. Nu mi-a verificat niciodata temele, iar acest lucru m-a responsabilizat.
    A avut mereu rabdare si stiu ca a invatat acest lucru de la bunica mea. Bunica mea era la fel ca ea; desi avea mult de munca la camp ea prefera sa stea cu mine si sa imi croiasca haine pentru papusi. Dupa ce termina cu mine se ducea si la camp.
    Si tocmai pentru ca mi-au acordat timp si rabdare nelimitate nu le-am cerut niciodata nimic, nu le-am solicitat mai mult decat puteau, am putut sa ma dezvolt asa cum am simtit.

    Ideea mea, dupa acest lung comentariu, e ca mergi pe drumul cel bun. Si o spun din experienta; faptul ca am avut parte de iubire, timp si rabdare neconditionate m-au ajutat sa fiu responsabila, independenta, sa descopar ce vreau sa fac cu viata mea si sa am o mare recunostinta fata de familia mea. Mama si bunica sunt modelele mele, sunt persoanele pe care le iubesc si le respect cel mai mult.

    • Diana spune:

      si eu ma bucur, acum cand citesc carti, bloguri, articole de parenting neconditionat, ca asta facea si mama, fara sa stie, in majoritatea cazurilor.
      ok, ma mai conditiona, insa destul de rar.
      nu mergeam la tara la strans de nu stiu ce legume, stateam acasa, si am prins asa mare drag de lectura si de invatat.
      nu ne punea sa facem curatenie in casa, facea ea totul, pt noi cel mai important era scoala. cu toate ca nu prea am facut chestii in casa, acum nu am problema sa fac asta.
      nu ne-a recompensat cu bani pt ca am aspirat sau am spalat vase, si cu toate astea, de la 14 ani mi-am castigat banii de buzunar. ne-am responsabilizat devreme, chiar daca ea nu ne dadea alte responsabilitati in afara de scoala si joaca si mers la bunici si jucat pe strada.
      deci da, se putea si in anii 80, 90, sa faci parenting neconditionat, in mare parte.
      evident, ceilalti spuneau ca suntem cam rasfatate si eu si soramea, ca o sa fim neascultatoare si nerecunoscatoare. ceea ce nu s-a intamplat, iar mama e prietena mea cea mai buna de f multi ani. ok, ok, dupa ce am trecut de liceu, dar totusi 🙂

    • denisa spune:

      Diana, asa era si la mine si ma bucur cand intalnesc persoane care au avut parinti care i-au sustinut neconditionat :). Ca in cazul tau, singura mea treaba era sa invat, sa imi vad de scoala si asta am facut. Cei din jur ii spuneau mamei ca ma rasfata, ca ar trebui sa ma puna sa ajut la treburile casei si ca nu o sa o respect in viitor, dar ea nu ii asculta pentru ca facea ce simtea. Dupa multi ani toti acei oameni ii dau dreptate mamei cand vad cat de apropiate suntem.
      In contrast, am doi verisori de varsta mea care au crescut cu batai si pedepse zilnice, control si fara niciun pic de libertate de exprimare. Unul dintre ei a primit la 18 ani 3 ani de inchisoare cu suspendare si fura bani de la mama lui, celalalt a incercat sa se sinucida… si parintii lor nu inteleg unde au gresit in educatia lor. Sunt absolut convinsa ca sunt multi oameni care au reusit sa treaca peste traumele din copilarie si ii admit pentru puterea lor, dar din pacate verisorii mei nu au putut.

    • Diana spune:

      trista e povestea verisorilor tai… 🙁

      eu am asa un verisor care a crescut foarte conditionat: la cules de porumb, in loc sa petreaca timp cu copiii, la facut nu stiu ce la tara, in loc sa mearga in tabere… si parintii aveau situatie f ok, si era singur la parinti. cand era student, a cazut in patima jocurilor, a pierdut o gramada de bani, ai lui nu stiau, si nu intelegeau ce face cu atatia bani la facultate.

      i s-a cumparat locul de munca, la stat, dar el tot tanjea sa faca si altceva pe langa, pentru ca asa a fost invatat. sa ai un loc de munca lejer, si sa faci ceva pe langa. nu sa isi schimbe jobul, sa incerce o afacere pe cont propriu, facea tot felul de invarteli ca sa mai faca ceva bani in plus, pt ca nu ii ajungeau. evident, in timpul asta, ii desconsidera pe toti cei care invatau pe bune si luau joburile pe creierul lor.

      salvarea lui a fost o nevasta exemplara, alaturi de care a pornit pe un drum frumos. el chiar e un tip misto, f destept, dar nimeni nu a investit in el, nu i s-a dat atentie, nu a fost trimis la meditatii daca avea nevoie, i s-au cumparat toate.

      si acum, evident, cand e un barbat de care iti e mai mare dragul, ma`sa e foarte mandra de el, fara sa se gandeasca putin la cat i-a incurcat copilului educatia.

      ma bucur mult cand aud povesti fericite. sau macar optimiste. nu zic ca la mine a fost totul perfect, dar atunci cand, la o poveste cu colegii de facultate, tu nu poti sa povestesti cum te-au batut parintii cand erai mica, daca nu faceai aia sau cealalta, si toti se uita ciudat la tine, aproape nu te cred, atunci da, te consideri norocos.

      toate cele bune! 🙂

    • Cristina spune:

      Ce frumos Denisa! Te invidiez

  • mona spune:

    Nu inteleg de cum puteti sa atacati din start o idee daca nu stiti concret despre ce e vb. O sa iau un banal exemplu, daca pedepsesti un copil ca a facut o boacana, parintele o face in ideea ca ii da o lectie, isi iubeste in continuare copilul dar nu arata asta. Ce intelege ala micu, mami nu ma iubeste cand fac x lucru. Pe principiu vechi copilul trebuie pupat in somn sa nu se rasfete.

  • Adriana B spune:

    Nu este deloc usor de facut distinctia intre pedepese si consecinte, intre recompense si apreciere. Mai ales la varste mai mari, cand trebuie sa-i invatam / lasam pe copii sa dobandeasca independenta, sa-si asume responsabilitatea propriilor actiuni si, mai ales, sa constientizeze chestia asta.

    Am urmarit emisiunea, mi s-a parut destul de generala (si de vaga, in sensul ca se spuneau lucruri general valabile, nu s-a punctat insa atunci nimic specific pe anumite categorii – de exemplu copilul scolar vs. copilul pana la varsta scolara).

    Nu-mi dau seama daca subiectele care se vor discuta la conferinta acopera toate segmentele de varsta, m-ar interesa acest detaliu, daca il stie cineva.

    Altfel, Ioana are dreptate: este minunant ca din ce in ce mai multi parinti au deschiderea de a merge la conferinte de acest fel. Este adevarat, unele principii si idei sunt implicite intr-o relatie parinte-copil, insa evenimente de acest fel sunt o ocazie buna de a le exprima si dezbate, pornind de la exemple concrete.Mie mi-au fost de un real folos (am participat acum un an la conferimta lui Michael Thompson).

  • maria spune:

    foarte bun articolul. daca am putea trece peste frustrarile din copilarie si ne-am controla furia dobandita de la parinti ce bine ar fi. toata lumea poate avea o parere dar e o mare diferenta intre o persoana cu copii si una fara. este o mare..mare…foarte mare diferenta intre ceea ce crezi ca vei simti cand vei avea copii si ceea ce se intampla efectiv cand puiul apare in viata ta. din punctul meu de vedere e foarte greu sa schimbi mentalitatea romaneasca „se’nvata in brate” si „bataia e rupta din rai”. ce este mai nasol pentru mine e ca dragul meu copil o sa creasca impreuna cu micii roboti crescuti cu „disciplina” de alta data.

  • Cristina Caciula spune:

    cand am inceput sa citesc articolul, fix la cartea parenting condiționat m-am gândit. Tocmai am terminat de citit primele 2 capitole, si ce ai scris tu in prima parte a articolului, este cuprins in primele 2 capitole 🙂

  • Dana spune:

    Eu una nu reusesc sa inteleg cum functioneaza metoda asta in care nu aplici nici un fel de pedeapsa. Recompensele nu prea imi plac, imi dau senzatia de mita, dupa cum spuneai si tu. Dar ma folosesc de ideea de time-out, respectiv pus la colt. Va dau un exemplu concret: copil de gradinita, baiat mai energic de felul lui, care de cand a intrat in colectivitate isi manifesta frustrarea prin lovit persoana care l-a enervat. Obicei evident luat de acolo, deoarece acasa nu pune nimeni mana pe el. Acum, daca el ma pocneste fiindca nu vreau sa il las sa faca ceva, eu ii explic frumos ca ma doare si sa nu mai faca, el ma pocneste din nou, asa, sfidator, eu il trimit la colt. Dupa care ii explic iar ca ma doare si nu e frumos sa dai in nimeni etc. Eu chiar cred ca in momentul acela de time out el constientizeaza mai bine faptul ca ceea ce a facut nu e bine. As fi curioasa cum ati gestiona voi situatia asta, fara trimis la colt, doar din explicatii. Din pacate la conferinta nu pot ajunge, nu sunt din Bucuresti, desi cred ca mi-ar fi prins foarte bine.

    • Raluca L spune:

      Dana, eu nu imi permit sa iti dau sfaturi, probabil vei primi alte raspunsuri de la mame cu experienta. Eu ma intreb un singur lucru: daca el chiar ar intelege in momentele alea de stat la colt de ce ar repeta asa des comportamentul? Si daca la un moment dat nu se va mai supune cand il pui la colt ce vei face, ii vei da o palma ca sa fie ceva mai autoritar? Eu de asta sunt impotriva pedepselor, ca se ajunge tot mai departe. Pedepsele „simple” ajung sa nu mai fie „eficiente” (de fapt nu au fost niciodata) si va trebui mereu sa mergem mai departe. Pana unde totusi?
      A scris Ioana tare frumos despre pedepse, gasesti aici pe blog, pe mine chiar m-a inspirat.

    • Dana spune:

      Aia cu palma nici nu se pune problema. Pana una alta merge cuminte la colt, de aia ma gandeam ca poate chiar constientizeaza ca nu face bine in momentul acela de time-out, mai ales ca ii ofer explicatii, nu e un gest facut doar asa, de nervi. Nu cred neaparat ca pedepsele isi pierd din eficienta si trebuie crescuta intensitatea, dar presupun ca voi vedea treaba asta in timp. Am sa caut post-ul la care faceai referire, nu stiam ca exista. Poate gasesc o alta metoda de a aborda problema asta.

    • vio spune:

      Dana: eu am baiat de aproape 3 ani. N-a fost la gradi, n-a fost lovit /abuzat acasa, dar..cand frustrarea lui atingea o limita maxima (asta se intampla inainte de somnul de pranz, aici avem o problema) ma lovea. Nu-l loveam „inapoi” (desi, daca ma trezeam cu o palma in ochi sau cu un cap in gura… imi venea sa-l fac afis:P) nu-l pedepseam, nu tipam (adica in 99,9% dintre cazuri nu tipam..caci existau si momente in care ridicam tonul la el, dar asta era pb mea…). Ii spuneam ca nu mi-a placut ce-a facut si ca m-a durut si ca ma intristeaza ca m-a lovit. In 1-2 minute ma lua de gat, isi cerea iertare, imi spunea ca ma iubeste..ii spuneam si eu ca-l iubesc, dar ca tot nu imi place cand loveste. Si aveam ca rezultat un copil potolit. O facea frecvent pe la 2 ani jumate (cam cand a inceput sa refuze idea somnului de pranz). Adica ma lovea sau incerca sa ma loveasca, in timp s-au rarit mult aceste momente, nu pot spune ca au disparut de tot, dar am parte de ele asa…unul la 2 sapt. Ceea ce…well, pt mine e mare chestie:). Sunt sigura ca o sa dispara cu varsta..cand va ajunge sa inteleaga mai bine..
      Eu nu am admis nici macar ideea de pedeapsa pt ca…well…ai mie au fost minunati, n-am luat nicio palma in copilarie-adolescenta-etc, nu am fost certata pt note (bine..nici nu prea aveau de ce), DAR…cand ii suparam..nu ma pupau de somn usor. A FOST COSMARUL COPILARIEI MELE! Adormeam plangand cu capotul Mamei in brate, sufeream ca un caine pt o „pedeapsa” aparent minora…si nici macar NU INTELEGEAM ce facusem gresit! Si mereu m-am gandit ca ei, saracii, nu cred ca banuiau ce dezastru provoaca in mine, ah,da stiau ca ma oftic, dar nu aveau ideea dimensiunii golului din mine…..Asa ca eu..NU, NU VREAU sa fac si eu cu fi-miu ceva ce mie(maica-sa) mi se pare minor, dar care cine stie ce impact are in sufletul-mintea lui…

      am scris mult, sper sa ajute ..macar putin:)

  • Tatiana spune:

    Aseara cand am ajuns acasa, mama mea si bunica fiului meu de doi ani si trei luni ma anunta cu aplomb ca este foarte suparata, dar foarte suparata pe copil, ca nici nu vrea sa il vada, ca nici nu vrea sa vorbeasca cu el ( ultimele cuvinte fiind spuse spre el, ca sa stie da?)
    Intr-o fractiune de secunda mi-au trecut prin minte o furtuna de motive, mi-am facut ochii roata, geamuri inca aveam la casa, aragazul la locul lui, inundati nu eram, peretii erau la locul lor …
    – pai ce a facut?
    – nu a vrut sa faca la oala
    – si asta e motiv sa fii atat de suparata pe el?
    – da, ca a stat 30 min si nu avrut sa faca si cum i-am pus pampersul a facut imediat, dar pe oala nu a vrut sa faca, nu a vrut el
    – …
    – si eu vreau sa-l invat sa faca la oala, toata saptamana a facut, acum nu a vrut el
    – adica, tu crezi ca la doi ani a stat juma’ de ora pe oala si strans cat a putut din buci sa nu iasa caca doar sa iti faca tie in ciuda?
    – … liniste
    – pai cred ca e cazul sa renuntam la oala o perioada, daca pt tine e asa motiv mare de suparare si pt el asa motiv mare sa se impotriveasca, pt mine e clar ca nu e pregatit sa faca la oala.

    Cam atat cu dragostea neconditionata de acum 30/50/100 ani a mamelor noastre.

    Eu cred ca avem nevoie sa ne ajute cineva sa iubim neconditionat sau sa aratam ca iubim neconditionat, eu invat continuu, cum pot, de unde pot.

    • doina spune:

      Toata lumea asteapta cu nerabdare un post despre potty training in lumina noilor tipsuri si tricksuri de parenting, cred ca e una din problemele mari in viata copilului si a parintilor deopotriva – numai economiile la pampers si ar fi un criteriu decisiv 😉

    • Alexandra spune:

      Pe mine in „problema” asta cu potty training-ul (care e o denumire foarte aiurea, parerea mea 🙂 m-a ajutat foarte mult un articol pe care l-am gasit si l-am tot citit si recitit si dat mai departe- http://desprejesperjuul.blogspot.gr/2012/06/de-la-scutec-la-olita-interviu-cu.html
      Sunt oricum mare fan Jesper Juul (Your competent child e alaturi de cartile lui Kohn si inca vreo trei la loc de cinste la noi in casa). Abordarea e atat de simpla: fiecare chestie la timpul ei si cand copilul e pregatit. Pentru ca in fond, oricat ne place sa credem ca le putem controla sfincterele, well, nu putem 🙂

    • Oana spune:

      Genial comentariul tau :)) – „Pentru ca in fond, oricat ne place sa credem ca le putem controla sfincterele, well, nu putem :)”

  • Adriana B spune:

    Dana, in situatii de genul asta noi am procedat diferit.

    In primul rand, am incercat sa identificam cauza pt care se manifesta intr-un anume fel (pt un copil non-violent, faptul ca incepe la un moment dat sa loveasca poate insemna un mod de a exterioriza o suparare / frustrare sau, in anumite situatii, de a obtine validare ca parintii lui il iubesc neconditionat).

    Ca sa aflam ce anume il supara, obisnuiam mai ales in primii 2 ani de gradi, sa facem jocuri de rol (eg. cu jucarii de plus). Ne povestea despre cele intamplate la gradi, ii era astfel mai usor sa exprime ceea ce simtea in acele momente. In functie de situatie, incercam sa remediem cauza, luand in calcul implicarea personalului de la gradi daca era cazul. La varste mici (dar nu doar atunci), povestile (din carti sau intamplari reale, din vremea cand eram noi copii) au fost modalitatea cea mai buna pt a face asta (cred ca functioneaza mai bine decat explicatiile serioase, le este mai usor sa vizualizeze consecintele gesturilor lor asupra celor din jur). Am evitat cat am putut pedepsele de orice fel, tocmai pt a-l incuraja sa nu aiba teama sa ne povesteasca cele intamplate, chiar daca a fost vina lui. I-am spus de fiecare data ca il iubim neconditionat, ca vom incerca de fiecare data sa il ajutam sa repare, sa schimbe, sa gaseasca o solutie la problema cu care se confrunta.

    Acum 2 ani am gasit inntr-o librarie o carte (de psihologie) despre efectul terapeutic al povestilor. Pt diverse situatii, erau date exemple de povesti care pot ajuta. Imi aduc aminte ca am folosit-o foarte mult in primul an de scoala, il ajutau enorm sa exteriorizeze ceea ce simtea („Mami, uite asa mi s-a intamplat si mie, ca personajului X, etc…”).

    • Dana spune:

      Mersi de ideea cu povestile, nu m-am gandit la asta. Imi dau seama ca fazele cu lovitul sunt o problema legata de exprimare a vre-unei frustrari, doar ca nu stiam cum sa ii gestionez frustrarea. Eu ii vorbesc ca unui om mare, dar intr-adevar poate niste role play cu animalute de plus ar ajuta mai mult sa inteleg eu care e de fapt problema.

    • vio spune:

      Sunt curioasa daca vor merge role playurile cu plusuri..la noi n-au mers..zburau alea in toti peretii…:((
      Si nu, nu le faceam cand era in mijloc de nervi…ci in alte momente..dar numai cand invocam cuvanmtul SOMN, parca-l love cineva cu leuca in cap:))
      Acu’ rad, dar atunci…pfoa..cat am tras…:(

      Si..faza e ca ma gandesc ca..s-ar putea sa mai avem faze din astea cand va incepe gradi..si or sa apara frustrarile aferente..:(

    • Adriana B spune:

      Cred ca este important sa-l incurajam pe copil sa comunice deschis, sa exteriorizeze ceea ce simte, mai ales in momente tensionate. Daca stie ca va fi pedepsit, poate alege sa nu mai faca lucrul asta, noi am evitat cat am putut o astfel de situatie.

      Dar in acelasi timp, am avut in vedere sa-l obisnuim sa evite manifestarile gen lovit / jignit etc. Nu exista o reteta universala, noi ne-am adaptat din mers la ceea ce am vazut ca este receptiv copilul. Insa, fara indoiala, este nevoie de multa rabdare, intelegere si apropiere care sa valideze iubirea neconditionata a parintilor.

  • Raluca L spune:

    Ioana, imi poti spune te rog pe care dintre cele doua sesiuni ale conferintei lui Alfie mi le recomanzi mai mult? Nu am cum ajunge la amandoua, as merge totusi la una si m-ar ajuta sfatul tau. Eu am un bebe de un an, ma gandesc sa fie ceva care sa ma ajute in etapele urmatoare.
    Multumesc!

  • diana spune:

    Nu am citit cartea lui Alfie (sper sa nu-mi descalifice comentariul) dar ce inseamna recompense/pedepse? Din cate stiu, RECOMPENSA = orice consecinta a unui comportament care creste ocurenta acestuia (de la bani, ciocolata, la zambet, reflectare empatica, lauda, atentie impartasita); PEDEAPSA = orice consecinta a unui comportament care descreste ocurenta acestuia, de la bataie sora cu moartea (care poate functiona ca recompensa pentru masochisti), la cearta, dezangajarea atentiei si intorsul spatelui, luarea copilului din situatia de recompensa (ex luatul copilului de la locul de joaca cand ii loveste pe ceilalti), pusul la colt, dojana, incruntatul etc. Aplicam pedepse si recompense zilnic partenerilor de viata, subalternilor, prietenilor, copiilor nostri insa evitam etichetarea lor ca atare. Filogenetic, suntem setati sa cautam recompensa si sa evitam pedeapsa: preferinta pt gustul dulce indica alimentele safe, gustul amar este displacut din prima zi de viata (un soi de pedeapsa a organismului, iti indica ca alimentul nu e ok). Durerea e iarasi o modalitate de pedeapsa filogenetic (iti indica ca trebuie sa eviti cu orice pret sa pui mana pe aragaz fiindca te pui in pericol). Nu inteleg cum poate functiona invatarea inafara acestor tipuri de consecinte (suntem construiti sa detectam recompensele si sa le urmarim si sa evitam pedepsele) si la fel as fi curioasa sa vad cum poti educa un copil fara sa aplici consecinte (nu vorbesc despre extremele bataie/umilire/abuz sau mituire cu bani/privilegii etc). De unde stie ca este foarte priceput la a desena elefanti, daca noi nu ii spunem „hmm, ai desenat un elefant frumos” si nu doar „hmmm, vad ca ai desenat un elefant”. Iar simpla noastra observatie „ai desenat” sau atentia noastra in timp ce deseneaza este, in termeni psihologici, o recompensa, atata timp cat copilul deseneaza ca o modalitate de a-si petrece timpul impreuna cu parintele (poti testa sa vezi daca mai deseneaza cand nu ii acorzi atentie: daca nu mai deseneaza, atentia ta functioneaza ca recompensa, daca lucrurile raman la fel, atentia ta nu are nicio functie si copilul deseneaza din motivatie „intrinseca” (un alt termen care imi place- cum dezvolti motivatie intrinseca fara ca aceasta sa fie, la inceput extrinseca? adica sustinuta de ce imi pun ceilalti la dispozitie? pot sa fiu pasionata de vioara daca nimeni nu mi-a pus vreo vioara in mana si nu m-a incurajat sa merg la lectii/nu a cantat cu mine?). Ideea de educatie inafara recompenselor si pedepselor imi indica ca omul ala lucreaza cu niste definitii absolut necunoscute mie si care ies din mainstream-ul definitiilor acceptate. Tare as fi curioasa care sunt definitiile astea, pacat ca nu pot merge la conferinta doar ca sa pun intrebarea asta.
    .2. Iubirea neconditionata. Splendid termen, sigur ca toti trebuie sa iubim neconditionat, in realitate lucrurile stau putin altfel. Iti iubesti copiii indiferent de ce fac, insa lucrul asta nu e valabil cu societatea ca intreg. Oamenii din jur te iubesc fix pentru ce faci sau ce nu faci (oricat am vrea noi sa credem altfel). Daca sotul meu incepe sa ma bata, sa vina tarziu acasa, sa se culce cu altele, sa minta etc., il voi iubi mai putin, asadar iubirea mea e conditionata. Daca eu incep sa neglijez copilul, sa nu mai au pe-acasa etc. cu siguranta iubirea lui neconditionata isi va fi intalnit conditionarile. Cred ca ce trebuie sa facem e sa ii pregatim pe copii pentru aceste conditionari viitoare fara sa conditionam noi iubirea. Adica ii indici ce e bine si ce e rau , il pedepsesti/recompensezi (stiu ca nu suna in trend) ca sa ii transmiti informatii despre ce se asteapta de la el in viitor. Nu ii spui „dragule, daca nu incetezi sa te arunci pe jos in mall nu te mai iubesc” dar mi se pare firesc sa ii transmiti ca nu e ok (il scoti din mall-ca atare il pedepsesti).Intr-un climat emotional ok, copilul invata ca dezacordul e firesc, se poate intampla si nu inseamna retragerea iubirii. E in regula sa ne „certam”, se intampla sa plec in alta camera ca sa nu tip la tine sau sa te iau pe sus cand tu vrei sa te incalti cu sandale la gradi si afara sunt 0 grade (eu trebuie sa ajung la serviciu in 10 min si nu am timp sa duc negocieri ample cu tine). Asta nu inseamna ca nu te mai iubesc si modul in care iti comunic ca nu e ok ce faci, care e comportamentul ok si cum gestionez toata situatia iti indica lucrul asta. Mi se pare dus la extrem si periculos sa eviti CU ORICE PRET conflictul cu copilul (copilul invata ca un conflict e o situatie anormala si nu il inveti decat sa il evite cu orice pret in viitor) sau sa te feresti CU ORICE PRET sa-l penalizezi (se asteapta ca toata lumea sa aiba resurse si disponibilitatea de a negocia orice, lucru care nu se intampla in viata reala). Atitudinile de evitare sistematica a conflictului/opiniilor contradictorii, imbratisarea asta extrema a „neconditionarii” nu iti echipeaza copilul ci mai degraba il dezechipeaza.

    • catgal spune:

      Eu cred că o mare problemă apare și pentru că fiecare pricepe altceva prin recompensă și pedeapsă. Eu când spun pedeapsă nu mă gândesc la aplicarea unei corecții ci la înțelegerea de către copil a consecințelor negative cauzate de fapta lui mai puțin ok. ȘI recompensă la fel: cred că majoritatea părinților își recompensează copiii tot timpul by default dar nu numesc acțiunile lor recompensă. Un zâmbet poate fi o recompensă. Dacă desenez un elefant, fie el frumos, sau nu și îl ofer părintelui obțin probabil un zâmbet- ceea ce eu îl traduc în mintea mea cu- ok, uite o acține de-a mea care aduce bucurie altora- să dăruiesc un desen (frumos sau nu). Acum eu nu știu de ce ar fi o mare greșeală să mă extaziez dacă într-o bună zi pe lângă bucuria de a primi un desen dar de la fiica mea aș zâmbi și mai și pentru că e ceva extraordinar (sau mă rog, observ vizibil și obiectiv un progres față de desenul de ieri). De ce ar fi asta o mare problemă, un bravo. Dacă aș zice neutru-ai desenat mult mai bine azi ca ieri sau îmi place mai mult verdele decât albastrul e mai ok față de un bravo interjecție. Și mai adaug ceva până nu uit pe tema asta: nu toți care nu sunt extaziați de Alfie K. înseamnă că sunt împotriva lui și mai ales dacă cineva are semne de întrebare despre o teorie actuală nu înseamnă că e adeptul bătăia e ruptă din rai. Și 2) pentru că am pățit recent treaba asta- nu mi se pare ok ca un părinte să facă obervație terților (care nu au copii și habar nu au de noile mode de puericultură) că nu e ok să zică un bravo! vai ce frumos mergi față de când te-am văzut ultima dată. Explicația- nu e nevoie să semnalizezi că face bine un comportament care e firesc , e firesc să fie bine, deci de ce ai aduce asta în prim plan.

    • Rox spune:

      Sunt foarte de acord cu postul Dianei, mai ales cu ultima parte, referitor la a-i explica celui mic ca a i te opune nu inseamna ca nu-l mai iubesti, asa cum a-l iubi nu inseamna a-l lasa sa faca absolut orice. Nici nu cred ca e benefica o atmosfera 100% conflict-free pentru ca asta nu-l pregateste deloc pentru lumea mare si rea in care intra incet-incet. Decat sa invete sa se eschiveze de la un conflict, mai bine ar trece prin el pentru a invata cum sa-i faca fata.

      Catgal, si eu cred ca e chestie de semantica intr-o oarecare masura discutia cu pedepsele si recompensele, fiecare intelege asa cum ii convine si cum il avantajeaza. Dar am niste intrebari: unde se termina firescul si incepe remarcabilul? Sau nu laudam niciodata copilul pentru nimic? Chiar se poate sa ramai impasibil cand copilul face ceva deosebit? Ce e asa e rau sa te entuziasmezi si sa-i arati si lui asta, cand face ceva bine?
      Eu cred ca trebuie sa-ti cunosti extrem de bine copilul ca sa stii cum sa reactionezi. Ce merge la unul, s-ar putea ca la altul sa nu mearga sau sa aiba efectul opus.

  • Anemari spune:

    Cred in puterea educatiei. Cred ca nu exista copii buni sau rau, ci doar copii. Cred in puterea educatiei dincolo de mostenirea genetica. Cred si in puterea iubirii care sparge tipare, vindeca rani, umple goluri, greseste/iarta/repara. Nu cred in parintele perfect. Cred in parintele iubitor, acela care isi iubeste copilul doar pentru ca exista si nu pentru ca-l implineste.

    Mai cred ca primii ani din viata noastra sunt definitorii in relatia noastra ulterioara cu universul si omenirea. De aceea, pentru copiii speciali, care au crescut in inima si nu in burta mamei, nu cred ca se aplica algoritmii generali valabili. Am citit mult despre educatie, am citit mult despre copiii nascuti in inima, de-am ajuns sa-mi spuna psihiatrul infantil sa ma mai uit si eu la televizor sau sa-mi fac unghiile, si stiu ca in fiecare zi a vietii mele fac un milion de greseli fata de fiul meu. Pedepsesc (il pun pe el sa-si stabileasca pedeapsa), recompensez, promit, ma infurii, imi pierd cumpatul (am rupt un creion cand faceam lectiile saptamana trecuta)…dar nu incetez sa-l iubesc si sa ma chinui in remuscari tardive…

    Eu am obosit sa analizez ce gresesc, am obosit sa mi se arate cu degetul unde gresesc, sa citesc despre cum se face si sa ma impotmolesc facand. Asta imi distruge increderea in mine ca mama, imi infraneaza actiunile, ma indeparteaza de mine si de el.

  • Robo spune:

    „RECOMPENSA = orice consecinta a unui comportament care creste ocurenta acestuia (de la bani, ciocolata, la zambet, reflectare empatica, lauda, atentie impartasita); PEDEAPSA = orice consecinta a unui comportament care descreste ocurenta acestuia”

    astea nu sunt definitii in sens clasic, ci sunt definitii operationale, folosite in cadrul unei teorii psihologice (cred ca behaviourism?) care asuma ca recompensa intr-adevar creste ocurenta unui comportament iar pedeapsa o descreste.

    adica in aceste definitii ale tale se postuleaza de fapt ca pedeapsa si recompensa sunt eficiente pentru un anume scop (acela ca vrem sa crestem ocurenta comportamentelor dezirabile si sa o descrestem pe aceea a celor indezirabile)

    ori nu e deloc clar ca e asa. eu nu sunt psiholog, dar uite cateva probleme:
    1. eficienta marginala a oricarei actiuni scade in timp, e o legitate a naturii umane. exemplu: daca astazi primesc o crestere de salariu ca recompensa, voi fi motivat sa muncesc mai bine doar cateva luni, dupa aceea voi considera ca merit noul nivel de salariu si voi munci exact la fel ca inainte
    daca un copil este batut prima oara pentru ceva, impactul asupra comportamentului va fi, sa zicem, mare; insa daca va fi batut a zecea oara, se va obisnui.

    cu alte cuvinte, recompensa si pedeapsa functioneaza in cel mai bun caz pe termen scurt si nu fac decat sa modifice in mod aparent comportamentul. sigur, pentru unii parinti asta poate fi de ajuns, ca le rezolva lor niste probleme pe termen scurt

    2. presupunand ca recompensa si pedeapsa sunt eficiente, ramane intrebarea: cu ce pret?
    in cazul recompensei, copilul de exemplu ajunga sa faca lucruri pentru a obtine recompensa, iar in cazul pedepsei, ajunge sa faca lucruri pentru a evita pedeapsa.

    eu cred ca ar trebui ca un copil (si un adult de altfel) sa faca sau sa nu faca lucruri pentru ca asa decide el, in fine, pentru ca asa vrea el, nu pentru ca este conditionat intr-un fel sau altul.

    de altfel suprimarea considerarii liberului arbitru si a vietii interioare (emotii) sunt critici clasice ale behaviourismului.

    behaviourismul merge foarte bine aplicat la dresajul cainilor.

    • Alina spune:

      Vin si eu cu o intrebare…pe situatie concreta…poate asa sa inteleg si eu ideea…
      Sa presupunem ca la 9 dimineata tre sa fim la medic ca avem programare cu copilul. 0 grade afara, copilul nu vrea sa se imbrace. E ora 8 jumate si de jumate de ora tot incerci sa il convingi sa se imbrace si el nu si nu….ce faci in situatia asta ca sa ajungi la medic cu copilul imbracat?
      Fara suparare, chiar nu inteleg ideea…(bineinteles ca depinde si de copil, dar as vrea un exemplu de solutionare la situatia de mai sus care sa nu implice pedepse/recompense)
      Cine a fost la Alfie poate ma lumineaza si pe mine, multumesc!

    • Printesa Urbana spune:

      Pai depinde. E copilul invatat sa reactioneze la cererile parintilor motivat de recompense sau speriat de pedepse? Pt ca daca nu, copilul poate fi convins sa se imbrace cu argumente raionale. De ce refuza? Care e de fapt problema lui si cum.o.putem rezolva? Vrea sa mearga la dr in pijama? F bine, geaca deasupra si gata. Nu vrea la medic? Are o problema cu hainele? Trebuie adresata problema de fond, zic eu. Nu stiu virsta copilului, poate merge un joc? Nu c8nd esti deja in intirziere si deja nervos, desigur.

    • Alina spune:

      Varsta 1 an si 9 luni. Nu vrea sa se imbrace pentru ca vrea sa stea acasa sa se joace cu masinutele in pijama (asta arata cand il intreb de ce nu vrea sa se imbrace). Avand in vedere ca programarea e la ora 9 dimineata si el se trezeste la 7:30-8:00 nu e foarte mult timp de negocieri. De regula eu nu ma enervez usor si nici aici nu m-as enerva. Jocul, da, merge cateodata, dar nu mereu. (se prinde repede cand vreau sa il pacalesc)

    • catgal spune:

      Dacă ar trebui să ajungem la medic fix la ora 9 după cum am făcut programarea, aș fi o mamă complet anormală după standardele de azi dacă pur și simplu l-aș îmbrăca repede repede și am porni la drum? I-aș explica evident că uneori nu putem avea timp de negoicieri și că deja am promis medicului că vom fi acolo și că oamenii mari au obligații și că uneori nu există altă soluție. Dacă avea copilul 1 lună am fi făcut negociere cu el sau am fi plecat la medic? Am întâlnit recent părinți care refuzau să dea un medicament copilului pe motiv că nu vrea să îl ia și cu de-a sila nu se dă nimic. Păi atunci unde e reponsabilitatea mea ca adult? ( medicament gen soluție de dat cu lingurița). Cum poate un copil de 2 ani să știe să ia deciziile cele mai bune pentru el?

    • Dana spune:

      Mi se pare mic pentru explicatii la varsta aceea. Adica nu ma intelege gresit, ii explic ca trebuie sa mergem la doctor, dar daca nu si nu, ii dau o haina peste pijama, iau masinutele cu mine, si in timp ce plange (evident va plange ca il iei pe sus) il bag in masina si ii mut mintea, ii zic o poveste, ii arat un catel etc. La varsta asta mi se pare ca e mai usor sa ii muti mintea decat sa stai dupa el pana intelege ca trebuie sa lase masinile ca intarziem. Cand mai creste un pic o sa mearga mai mult cu vorba buna, dar chiar si atunci cred ca sunt momente cand mai bine faci ce ai de facut, se supara, dupa care ii muti mintea cu ceva distractiv.

    • Alina spune:

      Si solutia asta este conforma cu teoria iubirii neconditionate? Ca eu in general asa procedez, doar ca il mai si cert cand se zbate si urla de oftica ca nu il las sa faca ce vrea el…

    • Dana spune:

      Cred ca toata ideea la teoria asta e sa se simta el iubit. Adica il iei pe sus si il duci unde vrei, dar ii vorbesti frumos, nu dai in el etc. Mi se pare normal ca parinte sa am momente cand nu sunt de acord cu ce vrea sa faca el, sa ma opun, si sa il supar. Cred ca adolescenta e plina de astfel de momente. Dar daca ii vorbesc frumos si ma port frumos cu el, pot fi autoritara si fara sa se simta el neiubit. Imi place sa cred ca ii arat iubire in fiecare zi prin tot felul de gesturi mici. Sau cel putin asa sper, o sa vad eu ce imi va spune cand va fi mai mare 🙂

    • diana spune:

      Modul in care s-au operationalizat recompensele/pedepsele aici si ideile lui Alfie te duc la idei behavioriste, asa incat eu am ramas in paradigma. Numai ca la un moment dat s-a facut o distinctie (poate nu am urmarit eu sirul discutiilor) care nu mi-e clara: de ce „bravo” e o recompensa si atentia sau zambetul parintelui nu e? Behaviorismul spune ca amandoua sunt, in fapt recompense (putem discuta eficienta lor relativa si ar fi f interesant), insa aparent teoria asta a parentingului zice altceva. De aia mi se pare absurd sa vorbim de educatie inafara pedepselor si recompenselor fiindca in viata reala nu le putem evita. Cumva trebuie sa fim atenti si critici cu ce intelegem prin etichetele astea parenting-like pe care le aruncam incoace si incolo fiindca realmente unele lucruri noi sunt aceleasi chestii vechi cu fundita rosie (ex. ideea de iubire neconditionata nu a inventat-o Alfie). Si poate de aia ne trebuie o definitie intai a recompenselor si pedepselor ca sa stim despre ce vorbim.

      1. „recompensa si pedeapsa functioneaza in cel mai bun caz pe termen scurt si nu fac decat sa modifice in mod aparent comportamentul”- da si nu prea, ele sunt modalitati primitive de invatare (bebelusii invata heavily asa), pe care le folosim insa. Multe din comportamentele noastre sunt deprinse conform legilor behavioriste, iar daca invatarea e de durata sau nu depinde de multe alte lucruri. De exemplu, o promovare/marire de salariu pot fi eficiente sau nu (o promovare ma forteaza sa intru intr-un context de invatare nou care imi place mai mult si in care performez sau banii aia imi permit sa merg in vacanta sa ma odihnesc si sa dau ulterior randament). Degeaba imi place mie enorm ce fac, daca am 10 mil salar, motivatia aia intrinseca nu imi plateste facturile la nesfarsit. Un boost la salar ma poate ajuta, astfel, sa imi placa mai mult si sa imi mentin interesul. Iarasi, ele intervin la greu in fata de deprindere/invatare a ceva. Odata ce am invatat o chestie si imi si place (indiferent daca e pt ca mi-a zis mama ca e frumos elefantul sau imi place pt ca mi-aminteste de momentele petrecute cu ea) nu mai depind de aceste contingente externe.

      2. Revin la nevoia unei definitii a recompensei si pedepsei. Unele au un pret foarte mare si intr-adevar induc obisnuita. Altele, prin natura lor sunt de durata: de ex sprijinul psihologic neconditionat al parintilor are o valoare mai mare decat sprijinul material. Nu am afirmat nicaieri ca totul se reduce la recompensa si pedeapsa, am spus doar ca mi se pare ca sunt demonetizate inutil si ca in fapt, descriu niste legi ale invatarii care exista si la care ne supunem, indiferent daca inventam un termen catchy sau recurgem la peiroativul „dresaj”.

      3. „de altfel suprimarea considerarii liberului arbitru si a vietii interioare (emotii) sunt critici clasice ale behaviourismului.”. Nu m-am erijat in aparatoare a behaviorismului: acesta isi asuma mai degraba ca ce se intampla in „the black box al mintii umane” nu este ceva ce poate fi cuantificat/masurat asa incat iese din sfera lor de studiu. Nu pledez pentru educatie behaviorista sau dresaj, behaviorismul are limite evidente, dar nu despre asta era discutia pe care o ducem la extreme (dresaj versus parenting neconditionat).

      4. „Nu cred ca ar trebui ca un copil (si un adult de altfel) sa faca sau sa nu faca lucruri pentru ca asa decide el, in fine, pentru ca asa vrea el, nu pentru ca este conditionat intr-un fel sau altul”. Asa este, de acord, insa ar fi foarte interesant sa ne intrebam CUM ANUME ajungem sa decidem intr-un fel sau altul. Nu traim intr-un vid golit de feedback sau interactiuni si ar fi absurd sa crezi ca un copil isi dezvolta decizia asa, by default. Curiozitatea e un prerechizit natural dar parintele face ceva cu curiozitatea aia. Nu voi dezvolta niciodata motivatie intrinseca doar pentru ca maica-mea e pe spate ce frumosi elefanti desenez (not) dar o conditie necesara ca eu sa o dezvolt e sa-mi puna cineva creionul in mana si sa se asigure ca am o prima experienta pozitiva in sensul asta (care pot fi conceptualizate sub forma de intariri). Ia gandeste-te cum a ajuns sa-i placa Sofiei sa ii citesti (faci eforturi active, adica: ii alegi carti cat mai antrenante, ii citesti pe 100 de voci, ii raspunzi si la intrebari conexe, e momentul vostru in care petreceti timp 1:1 etc.). Astea sunt intariri behavioriste iar dragostea ei pentru lectura se datoreaza si acestora (din pacate sau din fericire).

    • Robo spune:

      „bravo” e o recompensa tot timpul, pentru ca „bravo” se zice dupa ce subiectul a facut ceva, a performat ceva care multumeste potenbtialul emitator al lui „bravo”.
      atentia si zambetul sigur ca pot fi percepute si ca recompense, daca intervin in aceleasi situatii in care ar interveni si „bravo”.

      insa ideea e sa dai atentie si sa zambesti copilului tot timpul, nu doar cand face ceva dezirabil.

      eu nu ii zambesc fiicei mele doar cand ma multumeste, eu ii zambesc tot timpul si am grija ca dovezile de afectiune sa fie complet aleatorii si ne-legate de un anumit comportament al ei…. adica, in practica, o pup sau o imbratisez sau ii spun ca e frumoasa etc cand trece pur si simplu pe langa mine, fara sa fi facut nimic special.
      in acest fel ma asigur ca ea nu percepe afectiunea mea ca pe o recompensa.

      1. eu ziceam de marire de salar, nu de promovare. promovarea te poate pune intr-o situatie noua si deci poate afecta durabil motivatia, in plus sau minus. cresterea de salar e dovedit ca nu motiveaza decat pe termen scurt, orice HR iti spune asta.

      2. uite am gasit definitie tehnica (behaviourista) a pedepsei
      http://specialed.about.com/od/ABA/g/Punishement-The-Technical-Term-Defined.htm

      3. ok

      4. este adevarat ca nu traim intr-un vid, insa cred ca aici cuvantul cheie este „feedback”.
      pedeapsa si recompensa sunt tipuri de feedback, dar nu sunt singurele tipuri.

      ziceai mai sus ca durerea e o pedeapsa. nu, nu e o „pedeapsa”, este un tip de feedback obiectiv, ca sa zic asa. un alt tip de feedback este felul in care interactiunea personala evolueaza liber, firesc, fara sa fie ghidata de nimeni intr-un sens sau altul.

      repet, eu nu vad orice feedback ca putand fi categorisit in termeni behaviouristi, pentru ca acolo feedback-ul este deliberat si de aia se numeste reinforcement.

      de exemplu, daca copilul meu face o chestie care pe mine ma face sa rad involuntar, nu cred ca asta intra la positive reinforcement, pentru ca ii lipseste componenta intentionala din partea mea. este un feedback, adevarat, dar pur si simplu nu vad cum poate fi privit ca o recompensa. daca insa as alege sa rad, desi nu-mi vine, da, ar fi altceva.

      eu ii ofer copilului optiuni si variante si ii arat cate lucruri exista, pentru ca el sufera de un deficit enorm de cunostinte asupra lumii.
      insa ce face el mai departe cu lucrurile pe care i le arat, este decizia lui. noi de exemplu nu am insistat sa citim impreuna cu copilul, este ceva care s-a intamplat in mod firesc.
      cu greu poate fi definit asta ca intariri behavioriste.
      daca nu i-ar fi placut ei sau noua, gaseam altceva.

    • Cristina spune:

      As dori sa mentionez faptul ca, asa cum spunea Diana, mediul este plin de intariri pozitive si negative si consecinte naturale care nu sunt sub controlul nostru. Existenta liberului arbitru este discutabila, desi o idee scandaloasa, dar de cele mai multe ori gandurile/comportamentele noastre sunt conditionate exterior sau interior, de stimuli externi sau interni, fie ca o constientizam sau nu. In exemplul de mai sus, a rade involuntar ca urmare a unei actiuni a copilului poate deveni o intarire (nu o recompensa). „Am sa mai fac comportamentul asta, pt ca tatei ii place”. Un comportament nu trebuie sa aibe componenta intentionala pentru a fi o intarire. De multe ori un parinte poate intari comportamente fara macar sa fie constient de asta. 🙂

    • Robo spune:

      pai sigur ca suntem conditionati in orice facem, poti sa sustii ca exista un determinism intrinsec in absolut toate actiunile si gandurile umane.
      aici insa e vorba de conditionarea copiiilor de catre parinti, nu de catre orice fel conditionare in sens metafizic.

      „Am sa mai fac comportamentul asta, pt ca tatei ii place”.
      tu aici presupui ca pentru copil e important sa-i faca tatei pe plac in mod activ.
      asta se intampla, zic eu, cu precadere la copiii care sufera de deficit de atentie.

      pentru copil de fapt nu e important sa faca nimanui pe plac, e important sa capete atentie. de aia si atentia negativa este valorizata de copil, motiv pentru care decide sa faca ceva indezirabil doar ca sa capete atentie.

      nu vad nici un motiv pentru care un copil sa faca captatio benevolentie cu un adult. asta e ceva mai degraba specific adultilor, respectiv eu o sa mai fac o glumita si data viitoare daca seful a ras deja la o glumita de a mea.

    • DC spune:

      Hmmm, adica nu vi s-a intamplat sa faceti ceva de dragul fetei adica pentru ca ei ii place chestiunea cu pricina? Ca fix de aia fac uneori copiii lucruri „pentru ca a ras mama/tatal” – din iubire, pur si simplu. Si nu, nu e nevoie sa fi fost aia singura data cand a ras parintele cu pricina, ajunge sa fi ras (si) atunci, pur si simplu. Toate teoriile astea sunt minunat bazate pe ce cred adultii ca de fapt cred copiii (unde mai pui ca asa, copiii in general, de parca chiar ar fi toti fix pe acelasi model de fapt).

  • Robo spune:

    „De unde stie ca este foarte priceput la a desena elefanti, daca noi nu ii spunem “hmm, ai desenat un elefant frumos” si nu doar “hmmm, vad ca ai desenat un elefant”.”

    1. nu este deloc clar ca e necesar ca un copil (mic) sa stie ca este foarte priceput la a desena elefanti.
    nu e ca si cum copilaria e momentul in care trebuie sa aleaga daca in viata va fi desenator de elefanti.

    2. in afara de faptul ca parintele este automat subiectiv cand vine vorba de copilul lui, de obicei parintele nu are absolut nici o competenta cat de cat obiectiva in a stabili daca copilul intr-adevar deseneaza elefanti in mod exceptional

    3. singurul lucru important e ca acel copil sa deseneze din proprie initiativa;

    in general, atentia parintelui este o nevoie fundamentala a copilului, deci e cu atat mai rau cand el face lucruri ca sa primeasca atentie, pentru ca asta inseamna ca parintele nu ii acopera suficient aceasta nevoie fundamentala.

  • Dan spune:

    Problema cu seminariile astea pe bani (si nu ma refer la Alfie Kohn in particular) este ca se adreseaza unui segment al populatiei de parinti care oricum nu si-ar fi abuzat copiii sau nu ar fi facut-o in halul in care s-a practicat pe scara larga in Romania pana acum vreo 15 ani sau cum inca se mai practica in anumite zone sociale. Asta nu e pentru a respinge ideile vehiculate pe aici ci doar pentru a sublinia un paradox.

    • Diana spune:

      Dan, sunt de aceeasi parere cu tine, din pacate.
      uite, eu am pe drum a mea prima minune, si zilele trecute mi-a ajuns la birou un pachet de carti, printre care si parenting neconditionat si alte carti in aceeasi factura.
      cand i-am povestit unei colege ce subiecte trateaza, aproape ca a ras de mine, de ce as avea nevoie sa dau vreo 300 de lei pe carti despre tinutul in brate, cand copiii care sunt tinuti in brate sunt cei mai rasfatati si razgaiati?
      Am incercat sa ii explic, dar n-am avut cu cine, asa ca am iesit repede din discutie, cu gandul ca nu vreau sa mai deschid subiecte de acest gen la birou, chiar daca respectiva ar trebui sa aiba o alta convingere, generatie noua, etc.
      interesant ar fi sa mearga la conferinte genul asta de oameni. dar…

    • Irina spune:

      Salut Dan, nu sunt de acord cu ce zici in totalitate. Nu doar bataia e un mod de a-ti traumatiza copilul. Eu am fost crescuta pe principul rasplata/pedeapsa. As fi vrut sa fiu „iubita necontinionat”, acum as fi avut mai multa incredere in mine, mai multa initiativa.
      Am ajuns bine in viata, acum, la 27 de ani. Dar se putea mai bine. Citind carti de parenting si informandu-ma, eu sper ca imi vor creste copiii mai bine.

    • Kathy Bates spune:

      Şi de ce crezi că nu ai fost iubită necondiţionat?

      Sau, mai bine zis, crezi că „cineva” îşi dorea să ai multă încredere în tine însuţi şi multă iniţiativă?

      E ca atunci când puştiul e foarte bun la o materie… şi, surpriză-surpriză, părinţii îl iau peste picior, îl iau în batjocură, insistă cel mai tare pe materia pe care copilul nu o ştie, îl dau la clasa unde e predată tocmai materia pe care o urăşte din fundul bojocilor.

      Asta nu e o răutate inexplicabilă. E doar pragmatism.

      În regimul de rahat din şcolile anilor ’80 şi ’90, cu fosilele (co)mu(n)iste care-şi uitaseră până şi numele, loaza care are numai 10 are atâta încredere şi iniţiativă încât e de nestăpânit.

      Dacă ar trebui să se lupte să scape de corigenţă la materia la care nu ştie, s-ar teme. Ar şti să pupe în cur profesorii, să le aducă mici ciubucuri.

      Dar dacă e lăsat la materia care îi place, la care are numai 10 şi îi este stimulată încrederea de sine şi iniţiativa, şi vede prostia (co)mu(n)iştilor din jur, nu mai are pentru ei nici măcar consideraţia pe care ar avea-o faţă de un rahat. (Fiindcă de un rahat trebuie totuşi să te fereşti, să nu calci în el.) L-ar înjura pe profesor, ar boxa cu profesorul în clasă.

      Impunându-i tocmai ceea ce nu îi place, elevul rămâne timp de câţiva ani prea terorizat ca să mai îndrăznească să ridice capul. Se amână problema pentru vremurile facultăţii sau ale jobului, când se presupune că a devenit deja adult responsabil.

  • Anca spune:

    Asa este,mă regăsesc în multe cuvinte ….Mihaie ,fiul meu,este profesorul meu,el mă ajută,mă luminează,mă clameaza,ma iubește așa cum sunt și atunci noi de ce i-am iubi așa cum sunt?

  • Dorina spune:

    Abia astept conferinta de pe 22 noiembrie. Desi am citit si cartea, sunt sigura ca o sa fie altceva!

  • Andrey spune:

    Frumos, fara pedepse si recompense. Suna bine in teorie, dar in practica oare nu ar fi bine si cate un pic din fiecare?

    • Diana spune:

      de mult ma gandesc la asta 🙂 pai lumea adultilor te sanctioneaza daca nu respecti reguli, faptele au consecinte. eu am adaptat ideea de pedeapsa in ‘consecinta’, tocmai gandindu-ma la ce fel de om vreau eu sa cresc, un indaptat sau un integrat social. daca nu-ti strangi jucariile seara, a doua zi nu le mai gasesti, dispar, inseamna ca nu le mai vrei si nu ai grija de ele. daca arunci cu jucarii (in oameni, de regula :D), se confisca (temporar), tot pe sistemul nu-ti mai trebuie. alte exemple nu-mi mai vin in minte, de regula eu ii explic consecinta unui anumit comportament sau a unei anumite decizii, am facut-o de cand era f f mic, pe intelesul lui si a functionat. la varste mici ei nici nu inteleg ‘pedeapsa’ gen pus la colt, doar sufera, nu fac legatura cu ceva ce au facut. nici cu recompensa nu-s de acord, in sensul de premiu, dar acum hai, sa imi inghit reactiile ca nu cumva sa considere copilul recompensa ca m-am extaziat cand s-a sters la fund singur? pai sigur ca m-am extaziat si i-am spus bravo si e o mare realizare, pe bune 😀 daca ma supar, o arat, daca ma bucur, o arat. acum na, eu cred ca datoria noastra e sa fim the best we can, peste 20 de ani daca o sa necesite terapie ca se sterge prea mult la fund, o platesc eu, mi-o asum 😀

    • vio spune:

      :))bai, da, si eu m-am extaziat cand a inceput cu oala. oara d-aia sta acu’ si cate 10 ani pe ea, pt ca a vazut ca ma bucur eu asa de tare??!!:)))

  • Meg spune:

    Mie mi se par asa scumpe conferintele astea..am mers, am platit un curs, 2 conferinte anii trecuti, dar nu imi permit in fiecare an astfel de experiente. Mi se pare si mie, cum zicea mai sus si Dan, ca se adreseaza unui grup destul de restrans de parinti…mai ales acum, inainte de Mos Nicolae, Craciun, Revelion..

    P.S: am citit de recitit de vreo 3 ori primul reply al lui Robo: jos palaria pentru cat de concis si clar si reusit sa sintetizezi ideea iubirii neconditionate..sunt si eu un fost copil pentru care parintii au facut totul dpdv material, dar care nu s-a simtit si nu se simte iubit sau acceptat 🙁

  • Rox spune:

    Am asa un feeling ca persoanele care rezoneaza cel mai bine cu astfel de teorii sunt cele care au o relatie deficitara cu parinti si care nu sunt multumite de modul in care au fost educate. Asta rezulta din foarte multe comentarii la articolele de genul asta.
    Teoriile astea mie mi se par extremiste rau de tot. Mai mult, sunt relativ noi cel putin la noi in tara, cine poate sa stie ce fel de adulti vor iesi din copiii de azi crescuti cu acest attachment parenting? Nu zic ca n-ar fi bun doar pentru ca orice articol pe tema asta mie imi da o senzatie profunda de sufocare, doar ma intreb daca e chiar asa de bun pentru un viitor adult. In unele situatii mi se pare ca (,) cei mici sunt invatati sa fie foarte egoisti si egocentrici.
    Asa cum zice cineva mai sus, si eu cred ca anumite pedepse sunt ok intr-o masura rezonabila si in mod justificat, pentru ca oricat am crede noi ca e copilul de matur si de intelegator, e totusi un copil si s-ar putea ca uneori sa-l doara-n pix de explicatiile tale rezonabile si perfect argumentate si sa continue sa faca ceva ce nu are voie (chestii grave). Nu bataie, sub nicio forma, dar sa-l privezi de ceva ce-i place pt o scurta perioada de timp (n-are voie la desene / la computer / tv / un joc in seara aia) nu o sa-l traumatizeze, garantat. Din experienta zic. Am fost ocazional pedepsita cu una alta, am inteles ca am gresit si am incercat sa nu mai fac sau sa remediez cand s-a putut. Jur ca nu-s traumatizata, n-am nevoie de terapie, Mai mult, nu numai ca nu-mi urasc parintii, dar chiar am o relatie super buna cu ei. Si nicio secunda nu m-am indoit vreodata de iubirea mamei, nici macar cand mi-a interzis chestii. Poate o fi ceva in neregula cu mine …

    PS. In inca o chestie: cand am citit titlul postarii m-am intrebat cati parinti care acum sustin ca-si iubesc copiii neconditionat ar fi perfect impacati sa le vina copilul acasa si sa le spuna ca e gay. Ma socheaza intoleranta unora la aspectul asta in societatea noastra.

    • irina ge. spune:

      Teoriile astea ”noi” sunt interesante, viitorul va spune daca sunt si viabile. Am o singura curiozitate – daca intr-o zi copilul tau va veni sa-ti spuna ca e gay/lesby , o sa fii perfect impacata? perfect perfect?

    • Printesa Urbana spune:

      Da ce e asa rau daca e gay?

    • irina ge. spune:

      Mno, nimic rau…. pentru oamenii polliticaly correct brainwashed….

  • lia spune:

    Pana acum, in 41 de ani, am intalnit parinti care au recunoscut sincer prin vorbe si prin fapte ca nu-si iubesc copiii, dupa cum si copii care au recunoscut prin vorba si fapta ca nu-si iubesc parintii. Nu stiu totusi ce simteau ei in adancul fiintelor lor, daca le era teama sa recunoasta faptul ca nu au stiut sa faca functionala relatia lor invidiindu-i pe toti cei din jur care aveau parte de o relatie parinte-copil a la Alfie Kohn, daca aveau regrete, daca se simteau cumva responsabili, vinovati de esecul relatiei.
    Nu am motive sa ma ascund dupa deget si am sa spun ca de cand mi-aduc aminte, demult de tot, de pe vremea cand Alfie Kohn cred ca doar visa si el la teoriile ce le-a scris ulterior in viata, am facut un pact promitandu-mi ca eu o sa-m cresc copiii, atunci cand o sa i am, asa cum nu am fost eu crescuta. Am crescut mocnind o frica oarecum continua, care m-a macinat constant de-a lungul anilor; Vorba unei batrane din vecini mi-a ramas arsa pe creier, spunea cu resemnare (ruitandu-se la nucii mari ce-i avea la poarta): „la umbra nucului nu creste nimic ca lumea”…. Si inca de pe atunci m-am identificat cumva cu plantutele alea firave, palide si care stagnau in crestere, parca intr-o agonie agatate de viata. Multa vreme m-am simtit precum vegetatia care incearca sa creasca si sa evolueze, sa descopere lumea, luminile ei, jocurile ei, veselia ei, de acolo de la umbra celor doi nuci (parintii mei) care stateau de straja din motive, desigur, nobile, veghind la dezvoltarea mea. Fara veselie, fara glume, auster, aspru si cu pedepse pana la loc comanda. Cea mai mare pedeapsa era ca ma simteam invizibila, insipida, fara valoare, fara calitati, fara nimic. Ma simteam o povara, o tolerata in casa alor mei. Ma zbateam crunt sa fac totul exact cum mi se spunea, sa indeplinesc orice mi se impunea, in speranta ca poate-poate voi vedea o sclipire de mandrie in ochii lor, o lauda, un zambet larg, o imbratisare spontana, un pupic din senin pe crestet, o mangaiere pe obraz, o incurajare. A fost o vreme cand m-as fi facut luntre si punte pt oricare din gesturile astea. Dar nu, primeam doar opusul. Daca faceam bine, nu obtineam nici un reply. Daca faceam o cat de mica greseala, pe care alti parinti nici nu ar fi remarcat-o, ei bine, pt mine se declansa apocalipsa. Eram certata, umilita, nu mi se mai vorbea, nu mai eram privita, se racnea la mine pana isi pierdeau vocile, eram amenintata, mi se insira o pleiada de defecte pe care le am si pt care nu merit bunavointa si efortul ce-l fac ei ca sa ma creasca, cum nu sunt buna de absolut nimic, cum sunt urata si nedemna sa ridic ochii din pamant macar, cum doar sa rosesc pt ceea ce sunt ar trebui, sau sa-mi pocneasca obrazul de rusine de cretina, proasta si dobitoaca ce sunt. Asa mi-am petrecut eu copilaria, in perioadele bune cand ai mei isi puneau pe pauza cearta lor cotidiana doar ca sa ma ia pe mine la refec. Deh, sa nu ma simt neglijata, nebagata in seama. Ca spectator la certurile lor, nu ma simteam mai bine, caci eram investita cu rolul de avocat „spune tu, are dobitocul de taicatu dreptate?, sau „uita-te la cretina de maica-ta, invata, sa nu fii ca ea, auzi? sau „cu cine vrei sa ramai? cu mine sau cu taicatu?”…. Asadar ma doare sa povestesc toate astea, nu vreau sa judecati, caci nici eu nu judec. Nu stiu sa fac asta. Nu pot. POvestesc. Descriu ce simt, si atat. Si simt ca nu m-au iubit asa cum aveam nevoie. Ei aveau nevoie de cineva cu care sa se mandreasca, de cineva cu n-spe calitati pe care eu probabil nu le aveam in ochii lor. Eu eram ratusca cea urata, insuficient de isteata, de frumoasa, de volubila, de descurcareata. Caci, cum sa fii decurcaret cand esti in arest la domiciliu de cand iesi pe poarta scolii pana maine zi ? Cum sa fii volubil cand nu ai voie sa ai prieteni, sa te vezi cu ei dupa ore, sa mergi la zilele lor de nastere sau sa-i inviti la tine acasa. Nu ai voie sa decizi cu ce sa te imbraci, cu ce sa te incalti, ce sa mananci, cand sa mananci, cand sa plangi sau sa razi. Cum sa te dezvolti la o asa umbra ??? Multa vreme m-am gandit daca nu m-a dorit de ce m-a nascut? De ce nu a renuntat la mine asa cum renuntase la altii inaintea mea, caci si asta mi s-a reprosat intr-o buna zi. Si nu am inteles mare lucru atunci, dar am inteles mai tarziu, caci am bagat informatia la sertaras si cand mi=am upgradat hardul, s-a ivit si explicatia. Dureroasa si din senin ca o durere de dinti, surda si exterminanta.
    Deci da, daca un copil nu se simte iubit, e ca si cum nu ar fi iubit. E un esec de la cap la coada. Ca perinte te poti da peste cap, poti face tumbe, poti sa te bati cu caramida in cap, poti face orice, daca nu dovedesti copilului tau dragoste si respect, daca nu intreprinzi actiunile alea care sa nu lase copilului nici macar o umbra de indoiala ca este THE BEST pt parintele lui, ca este valoros pentru lume, atunci esti un parinte ratat cu totul. Sper sa ma lumineze D-zeu sa pot fi pt cele doua daruri divine ale mele parintele de care au nevoie ca sa creasca asa cum eu nu am crescut.

    • Andreea spune:

      M-a intristat mult povestea ta. Sper sa iti iasa cum iti doresti cu puii tai. Sa simta dragostea ta asa cum le-o transmiti tu.

  • mack spune:

    Catgal, iubirea neconditionata e importanta pentru ca nu o primesti decit de la parinti. In tot decursul vietii tale, toate celelalte forme de dragoste de care vei avea parte sint conditionate.

    • Robo spune:

      Exact!
      Pe mine ma mira foarte tare gandirea de tipul: domne’, dar viata e dura, deci copilul trebuie crescut dur, cu pedepse, fara iubire etc
      Cand mie mi se pare ca ar trebui iubit pana la cer TOCMAI pentru ca nu va mai gasi asa ceva in viata si pt ca viata e dura!!!

    • diana spune:

      Asta iar mi se pare o extrema. de ce trebuie sa lucram doar in termeni de ori il iubesc neconditionat (si inteleg ca asta inseamna sa nu conditionez nicio activitate de-a lui in niciun fel) sau il cresc „dur, cu pedepse, fara iubire etc.” un soi de legiune straina? E ori una ori alta? De aici fiecare parinte care are minime asteptari de la copilul lui se gandeste „haoleu, imi abuzez copilul fiindca il mai laud sau il cert, deci nu-l iubesc neconditionat”. Adicatelea it all comes down to love, indiferent daca in speta e vorba de aruncatul ceasului lui tata in acvariul cu pesti, mersul la gradi in sandale la -2 grade sau o remarca entuziasta ca pentru prima data s-a cerut in toiul noptii la baie. De exemplu: copil de 3 ani si ceva, vine de la gradinita cu obiceiuri aiurea. Cand ne jucam si nu ii convenea ceva jap! o palma peste vreun membru superior/inferior al muma-sii. Ori de cate ori ii refuzi ceva, cu tot cu explicatii rezonabile „proasta!”. Ok, il iubesc neconditionat insa trebuie sa ii transmit cumva ca aceste comportamente sunt nerezonabile si neacceptabile si lucrul asta nu inseamna ca il iubesc mai putin. Si atunci, in paradigma behaviorista lucrand, dupa tentativa unor explicatii rationale (care stiti ca nu prea merg cu un copil deja iritat), la fiecare episod de asta ma opream din orice faceam impreuna (joaca, spalat, bicicleta, aluat de paine, whatever) si paraseam eu contextul. L-am invatat sa spuna „imi pare rau” sau „am gresit”, la fel cum eu ii spun tot timpul cand gresesc acelasi lucru. L-am invatat ca astfel de vorbe si gesturi au consecinte naturale care nu ii plac (l-am lasat balta in mijlocul jocului) in viata reala, fara sa aduc vorba vreodata de dragoste sau cum o conditionez eu de comportamentul lui bun. Da, te iubesc neconditionat insa asta nu inseamna ma supara cand faci X. Copilul si-a cerut iertare de fiecare data.Ok, poti sa pui la indoiala cat de mult intelege din ce spune, insa cu siguranta il ajuti sa inteleaga ca poate sa repare o gresala, ca poate sa isi exprime regretul si ca e in regula- copiii la varsta asta simt si lucruri precum vina/remuscare, care iarasi, in doze mici sunt normale. L-am invatat inclusiv sa inlocuiasca lovitul/jignitul cu variante acceptabile, de genul „m-am suparat ca ai pus trenuletul langa sine, te rog sa il pui inapoi”,”sunt furios/suparat/nervos ca ai facut aia si nu cealalta” sau pur si simplu sa-mi spuna ca e suparat si vrea sa planga, tipe etc.Toate episoadele astea s-au incheiat cu pupat, imbratisat si reintors la joaca/activitate. Nu facem mare caz, nu ii aducem niciodata aminte, intotdeauna ii spunem si ii aratam ca il iubim dar si incercam sa facem din episoadele astea experiente de invatare: despre emotii, despre cum se exprima ele si ce efecte au asupra celorlalti si cum am putea sa le exprimam astfel incat sa nu-i ranim pe cei din jur. Eu cred ca si asta inseamna pregatire pentru viata „dura” de care zici tu, sa il lasi pe copil (proportional cu varsta si nivelul de intelegere) sa experimenteze si consecintele naturale a ceea ce face (si consecintele alea uneori suna a pedeapsa si nu sa te feresti de orice posibila contingenta intre ce face el si cum reactionezi tu (ca nu cumva sa invete vreo legatura, lucru extrem de ciudat fiindca suntem setati sa facem astfel de conexiuni TOCMAI pentru ca ne ajuta sa ne adaptam mai bine la mediu). Si ca o paranteza si inchei, fiindca ma intind intotdeauna prea mult, mi se pare foarte ciudat sa aduci mereu ideea de iubire in opozitie cu orice tentativa de educatie. Ori il iubesti neconditionat ori il dresezi! Nu exista niciun fel de nuanta in alb-negrul asta, si asta imi suna f dogmatic (iar eu, gica-contra, intotdeauna caut sa atac status-quo-ul unei dogme:).

    • catgal spune:

      Da, și eu am mari nelămuriri cu modul de operare de la premise la concluzii.

      1. Iubire necondiționată- pentru ce ești vs. iubire condiționată – de ce faci, etc.
      Eu nu pot să le separ, pentru că mi se pare că tot iubire necondiționată e și pentru ce face un copil și pentru ce nu face. Faptele lui sunt cuprinse în ceea ce este deci de ce le-aș separa. Mă îndoiesc că există părinți care să poată opera așa de pragmatic și de ”pe interes” cum se sugerează pe alocuri- dacă iei nota x te iubesc, dacă nu faci ce vreau eu nu te mai iubesc- sigur, sunt părinți mai slabi de minte care nu știu să se exprime mai bine dar de la o categorie să generalizezi o teorie mi se pare f mult.

      2. Oricum oamenii normali își iubesc copiii până la cer- indiferent dacă lumea din jur e sau nu e dură. Nu cred că dacă am intrebări despre teoria lui Alfie e normal să se subînțeleagă că aș fi automat adepta unei educații dure, tiranice. Și mi se pare un pic ciudată reacția asta defensivă a părinților de cum are cineva o întrebare despre oricare autor de parenting. Am întâlnit recent un grup de mame care m-au privit extrem de condescendent că am îndrăznit să spun că teoriile astea sunt foarte ok dar e ca și cu cataloagele de modă poți lua o fustă de la zara și o pălărie de la HM ca să îți faci un stil și să iei ce ți se potrivește, nu e musai să devenim așa bigoți pentru noii Mesia ai părințelii. De altfel, e ciudat cum, majoritatea acestor autori par foarte deschiși conceptului de libertate, iar dar fanii lor sunt cam fanatici. Mă iertați că spun astea aici ca destăinuire nu ca acuze. : )

    • diana spune:

      Asta iar mi se pare o extrema. de ce trebuie sa lucram doar in termeni de ori il iubesc neconditionat (si inteleg ca asta inseamna sa nu conditionez nicio activitate de-a lui in niciun fel) sau il cresc „dur, cu pedepse, fara iubire etc.” un soi de legiune straina? E ori una ori alta? De aici fiecare parinte care are minime asteptari de la copilul lui se gandeste „haoleu, imi abuzez copilul fiindca il mai laud sau il cert, deci nu-l iubesc neconditionat”. Adicatelea it all comes down to love, indiferent daca in speta e vorba de aruncatul ceasului lui tata in acvariul cu pesti, mersul la gradi in sandale la -2 grade sau o remarca entuziasta ca pentru prima data s-a cerut in toiul noptii la baie. De exemplu: copil de 3 ani si ceva, vine de la gradinita cu obiceiuri aiurea. Cand ne jucam si nu ii convenea ceva jap! o palma peste vreun membru superior/inferior al muma-sii. Ori de cate ori ii refuzi ceva, cu tot cu explicatii rezonabile „proasta!”. Ok, il iubesc neconditionat insa trebuie sa ii transmit cumva ca aceste comportamente sunt nerezonabile si neacceptabile si lucrul asta nu inseamna ca il iubesc mai putin. Si atunci, in paradigma behaviorista lucrand, dupa tentativa unor explicatii rationale (care stiti ca nu prea merg cu un copil deja iritat), la fiecare episod de asta ma opream din orice faceam impreuna (joaca, spalat, bicicleta, aluat de paine, whatever) si paraseam eu contextul. L-am invatat sa spuna „imi pare rau” sau „am gresit”, la fel cum eu ii spun tot timpul cand gresesc acelasi lucru. L-am invatat ca astfel de vorbe si gesturi au consecinte naturale care nu ii plac (l-am lasat balta in mijlocul jocului) in viata reala, fara sa aduc vorba vreodata de dragoste sau cum o conditionez eu de comportamentul lui bun. Da, te iubesc neconditionat insa asta nu inseamna ma supara cand faci X. Copilul si-a cerut iertare de fiecare data.Ok, poti sa pui la indoiala cat de mult intelege din ce spune, insa cu siguranta il ajuti sa inteleaga ca poate sa repare o gresala, ca poate sa isi exprime regretul si ca e in regula- copiii la varsta asta simt si lucruri precum vina/remuscare, care iarasi, in doze mici sunt normale. L-am invatat inclusiv sa inlocuiasca lovitul/jignitul cu variante acceptabile, de genul „m-am suparat ca ai pus trenuletul langa sine, te rog sa il pui inapoi”,”sunt furios/suparat/nervos ca ai facut aia si nu cealalta” sau pur si simplu sa-mi spuna ca e suparat si vrea sa planga, tipe etc.Toate episoadele astea s-au incheiat cu pupat, imbratisat si reintors la joaca/activitate. Nu facem mare caz, nu ii aducem niciodata aminte, intotdeauna ii spunem si ii aratam ca il iubim dar si incercam sa facem din episoadele astea experiente de invatare: despre emotii, despre cum se exprima ele si ce efecte au asupra celorlalti si cum am putea sa le exprimam astfel incat sa nu-i ranim pe cei din jur. Eu cred ca si asta inseamna pregatire pentru viata „dura” de care zici tu, sa il lasi pe copil (proportional cu varsta si nivelul de intelegere) sa experimenteze si consecintele naturale a ceea ce face (si consecintele alea uneori suna a pedeapsa si nu sa te feresti de orice posibila contingenta intre ce face el si cum reactionezi tu (ca nu cumva sa invete vreo legatura, lucru extrem de ciudat fiindca suntem setati sa facem astfel de conexiuni TOCMAI pentru ca ne ajuta sa ne adaptam mai bine la mediu). Si ca o paranteza si inchei, fiindca ma intind intotdeauna prea mult, mi se pare foarte ciudat sa aduci mereu ideea de iubire in opozitie cu orice tentativa de educatie. Ori il iubesti neconditionat ori il dresezi! Nu exista niciun fel de nuanta in alb-negrul asta, si asta imi suna f dogmatic (iar eu, gica-contra, intotdeauna caut sa atac status-quo-ul unei dogme:).

  • Raluca spune:

    Ma sună tata azi: Ai auzit ce a făcut X? ( X e om la casa lui cu 2 copii) S-a certat cu tata lui ( nu stiu de la ce a început) si probabil a răbufnit si ia zis lui taică- su tot ce a strâns el in sufletul lui timp de 30 de ani, ca nu s-a simtit niciodată iubit de părinti, că l-a chinuit în copilărie, batut, umilit, exploatat in muncă la câmp etc. Si tatăl lui X a venit plângând la tata meu si nu intelege cu ce a gresit.
    Bun ii zic eu, si tu tata ce i-ai zis?
    Tata: ” ca asa sunt copii nerecunoscatori”
    Asa gandesc majoritatea părintilor nostri ca ei au mereu dreptate, copilul trebuie pupat doar când doarme ca altfel ti se urcă in cap, etc
    Da, avem nevoie de alte opinii, idei de la psihologi si specialisti in vederea cresterii copilului. Nu este de ajuns sa cresti copii doar din instinct. Si părintii mei m-au crescut după părerea lor exemplar. Daca tata a crescut cu multi frati si a fost foarte sărac in copilărie, a crezut că dacă îmi oferă hrană, o casă si haine e de ajuns pt un copil sa fie fericit.

    • Dan spune:

      Sigur, e o fractura intre generatii. Dar e mult mai mult decat atat, pur si simplu s-au schimbat vremurile fata de acum 30 de ani – cu mult mai mult decat intre acum 30 si acum 60 de ani. Parintii de azi au cu totul alte valori fata de parintii lor iar parentingul este in mare parte o reflexie a vremurilor prezente.

  • Veronica spune:

    Draga Printesa, multumita tie am ajuns sa citesc „Unconditional parenting” care, de la primele pagini, mi-a zdruncinat stilul de parenting pe care-l practicam. Alfie Kohn mi-a deschis ochii si mintea si m-a ajutat sa inteleg de de metodele aplicate erau gresite, desi totul pornea dintr-o inima plina de iubire pentru copil, cu cele mai bune intentii si lucrand catre acelasi long term goal, de a creste un copil fericit, echilibrat, independent, responsabil, increzator in puterile proprii, empatic, etc. Si spun ca metodologia mea (cu laude, cu pedepse tip time out, intrerupt activitati, confiscat temporar electonicele) era gresita, pentru ca nu a functionat. Pedepsele au creat mai multe resentimente si probleme, fara ca copilul sa-si schimbe comportamentul care a generat pedeapsa. Iar lauda si rasplata de orice fel (desi imi vine foarte greu sa renunt la lauda in totalitate, mai ales atunci cand e meritata) n-au facut alceva decat sa invete copilul sa nu faca nimic daca nu este rasplatit, sau sa faca lucruri doar ca sa fie pe placul cuiva, pentru atentie. Deci avem ceva de munca, aproape 12 ani de greseli.
    Observ ca multa lume se opune ideii de a nu folosi pedepse, cu frica de a nu da celui mic oportunitatea de a invata despre consecintele actiunilor lor, despre reguli, lucruri pe care se bazeaza societatea pentru care noi ii pregatim. Ca daca nu-i pedepsim inseamna ca-i lasam sa creasca fara valori, limite, constiinta. Dar eu inteleg ca inlocuim pedepsele cu dialogul, discutam despre ce a determinat comportamentul necorespunzator (fie vorbit urat, lovit, etc), ii ajutam sa-si exprime emotiile, sa gaseasca moduri de rezolvare a frustrarilor, conflictelor, in acelasi timp invatandu-i respect si empatie. La fel si despre reguli si limite. Din experienta proprie cu fiu-meu am invatat, de la varsta frageda, ca mult mai bine functioneaza conversatii came decat limite intarite de pedepse.
    Ce ma bulverseaza inca este eliminarea laudelor, a aprecierilor atunci cand copilul face ceva bine (sa nu mai vorbesc despre o realizare importanta). Ca parinti suntem setati sa fim mandri de copiii nostri, sa ne bucuram de realizarrealizarIle lor fie cat de mici. Va fi o munca in progres, dar pe care am ineput-o in forta: Ieri a venit fiu-meu de la scoala si -mi povestea super animat si incantat despre ceva ce facuse, si la sfarsit ma-ntreaba „esti mandra de mine, mami?” I-am raspuns ca pentru mine e mai important ca el e mandru de ce-a facut, ca e fericit. A fost putin descumpanit, si m-a intrebat daca asta inseamna ca nu sunt incantata de ce facuse, si I-am explicat ca eu sunt mereu mandra de el, si cand nu i-o spun, ca-l iubesc indiferent daca face ceva special sau nu, chiar si atunci cand face lucruri care nu-mi plac. Ca in cartea noastra preferata ” I love you forever” Pre-adolescentul meu care-mi testeaza de multe ori limitele sanitatii, avea lacrimi in ochi si m-a imbratisat. Deci cred ca am inceput cu dreptul.
    Inca o data, multumesc din suflet! Tu cu blogul tau ma ajuti sa fiu o mama mai buna copiilor mei.

    • Printesa Urbana spune:

      i love you forever, pfff, ce-am mai plins…

    • Veronica spune:

      Mi-a luat cel putin 10 incercari sa reusesc sa termin cartea, boceam in hohote dupa primele pagini, cu fiu-meu holbandu-se la mine. Nici nu puteam sa-mi imaginez piciu meu altfel decat bebelus, sau cel mult toddler, iar acum e in pragul adolescentei, habar n-am ce s-a intamplat. Mai clipesc de cateva ori si voi fi mama aia old and sick, cu parul alb. Acum plang numai gandindu-ma la carte.

  • mack spune:

    Pai nici eu nu cred ca-i normal sa faca orice in virtute faptului ca-l iubesti. Doar ca atunci cind sinteti „pe pozitii adverse” sa nu se puna niciodata problema ca nu-l mai iubesti daca a facut cine stie ce dracie. Consecintele boroboatelor lui sa fie clar ca n-au a face cu dragostea dintre voi.

  • adina spune:

    Sunt si eu mamica unui bebe de 11 luni absolut adorabil.la fel ca toti parintii incepatori ma simt ca si cum nu stiu absolut nimic despre ce am de facut,in capul meu este o mare varza.dar lasand asta la o parte as vrea sa va spun ce simt eu din prisma copilului…am niste parinti tineri,care mereu au fost alaturi de mine,au vorbit cu mine absolut orice,niciodata nu a fost lucru care sa nu l pot spune lor indiferent.pe la varsta de 16 ani insa am cunoacut un baiat si am inceput o relatie de prietenie.toate bune si frumoase,relatia a durat vreo 3 ani.deseori ai mei vb cu mine,imi explicau sa am grija ce fac,sa nu fac mai bine:))sa fiu atenta,mi au tot spus si repetat.noi ne tot vizitam,in special in weekend eu mergeam la el acasa.ocazional venea el la mine da nu ramanea peste noapte.mentionez ca ai mei au inceput sa ma lase mai libera dupa examenul de capacitate,zicandu mi ca ok ai trecut ai invatat acum poti sa te distrezi(cica).toate bune si frumoase pana la 17 ani cand soc..am ramas insarcinata cu acest baiat.parintii mei au fost langa mine in toate aceste momente,desi erau vizibil suparati,mi au explicat ca nu pot avea un copil la varsta mea si am mers la spital la polizu unde am facut un avort…nu am sa uit momentul acela niciodata,acum cand ma gandesc parca nici nu eram eu,vroiam sa plec de acolo mai repede.parintii mei au fost alaturi de mine si dupa mi au interzis sa mai vb cu respectivul baiat.acum intrebarea mea este:oare atat de bine si ok este sa fii numai prietenul copilului tau?cand totusi ii esti parinte?eu vb din prisma copilului lasat sa faca ce vrea,care s a dat sg cu capul de pereti…as fi vrut parintii mei sa fie mai severi,sa imi interzica sa merg la el,aveam totusi 17 ani,ce sa caut la un baiat acasa?or poate inconstienta mea?oricum regretul nu isi are rostul acum,dar cand vedeam colegele de liceu cum erau,nu le lasau nici in fata blocului peste 9 seara…ele nu au trecut prin experienta mea…si eu da.si o asemenea experienta la 17 ani??acum am un copilas minunat,si nu trece zi sa nu imi amintesc de mine atunci urcata pe masa aia,asistentele care zambeau probabil in sinea lor,doctora care dzeu stie ce a gandit de mn,durerile…cum imi mangaiam burta si ma gandeam…copil cu copil..ma gandesc cum ar fi aratat…de ce el sau ea nu a trait…de ce am fost inconstienta…de ce ai mei nu mi au interzis unele lucruri.nu vreau sa i acuz,dar intr un fel vreau sa stiu unde au gresit pt ca si eu sunt acum mama si sincer nu stiu cum si ce sa fac copilul meu sa fie fericit.

  • Laura spune:

    salutare! Daca sunt printre sustinatorii lui Alfie, mamici sau tatici care din diferite motive nu mai pot merge si doresc sa isi valorifice biletele sau invitatiile, eu si sotul meu le cumparam cu drag pt noi doi! …biletele s-au epuizat! Imi cer scuze ca postez aici si acum :), dar ne dorim f tare sa mergem

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *