Povestea unui abuz care a dus la altele, pentru că nu m-a învățat nimeni cine și cum are voie să mă atingă

Această mărturisire aparține unei cititoare care dorește să rămână anonimă. Îi mulțumesc pentru încredere. Vă rog să vă gândiți de două ori înainte să postați comentarii care pot răni omul care a suferit această traumă. A avut nevoie de mult curaj și asumare să rostească public o astfel de poveste. Vulnerabilitatea nu este o invitație la judecată, dimpotrivă, e o invitație la conectare și toleranță. Mulțumesc.

Dragă Ioana,

Îți mulțumesc pentru deschidere și pentru faptul ca deschizi conversații despre un subiect atât de sensibil și greu acceptat în România: abuzul sexual asupra copiilor.

Și nu mă refer la copii din centre sau din familii cu probleme vizibile. Mă refer la copii din familii obișnuite, dar în care comunicarea este deficitară.

Am decis să scriu despre experiența mea, pentru că e important ca oamenii să știe, să fie atenți, să privească serios acest aspect legat de copiii lor.

La noi în familie nu au existat niciodată discuții deschise legate de organele sexuale, era rușine. Nu au fost trasate limite niciodată, nu am știut cine are voie să atingă la mine și ce anume. Nu am simțit că pot comunica cu mama mea, astfel încât să pot să verific cu ea dacă e în regulă ce mi se întâmpla.

Nu o acuz acum, deși am acuzat-o și am și urât-o o vreme. Știu că, pentru ea, așa ceva nu există. Nu ar putea accepta că așa ceva chiar s-a putut întâmpla.

Cumva, cât a fost vorba doar despre mine, am făcut față. Cu terapie, reușisem să ajung să funcționez normal și să fiu bine.

Dar a venit copilul meu și totul s-a schimbat. Nu suport să îl atingă nimeni.

Mai ales bărbații. Alți tați, bunici, în parc… Oricine îmi pare un agresor.

Nu îmi amintesc exact ce vârstă aveam. După calculele mele, cred că în jur de 8 ani.

Am crescut la țară, unde vecinii mergeau unii la alții și erau apropiați. Aveam un unchi, cred, nici nu mai știu exact gradul de rudenie, un Moș foarte iubit de toată lumea din zonă. Îi murise soția și vecinii îi mai duceau mâncare. Din când în când mă trimitea mama să îi duc și lui câte ceva.

Prima dată  îmi amintesc perfect cum am intrat pe portița de lângă fântână, apoi am mers pe alee, până la casă. În holul mic a luat ce îi adusesem și mi-a explicat apoi ce avea sa facă. A zis să intrăm în cameră. Mi se părea mie ca nu e chiar normal să se întâmple asta, dar el era adult, om de încredere…

Am intrat în cameră. Avea un pat înalt pentru mine, eram micuță. M-a ridicat și mi-a dat jos pantalonii. Era bărbierit de o zi-două, avea barbă cu țepi. Îi văd și acum fața cum se apropie și simt cum mă înțeapă… Fața îi radiază când se uită la mine din când în când… Îmi ridic privirea spre tavan și îl las să își continue treaba. Îmi spune mereu că sunt o fetiță cuminte și foarte bine fac să îl las. Își împinge barba osoasă în mine, se retrage și parcă mănâncă dintr-un măr cu mare poftă. Mă doare, dar ocazional simt și caldură, valuri valuri…

La un moment dat, s-a oprit; atunci am fugit repede acasă. Parca ceva nu era bine… Dar dacă nu era bine, de ce îmi și plăcea puțin? Cum să mă și doară, să îmi și placă?

Nu am spus nimănui, cred că știam că dacă a zis să ținem secret, nu e acceptat de ceilalți. Oricum, mă simțeam atât de vinovată, încât nu îndrăzneam să zic nimic nimănui…

Cu greu m-am dus încă o dată, când m-a trimis mama cu ceva pachet… Am mers în casa cealaltă, acolo avea frigiderul și ținea ciocolata, cică. Nu m-a mai durut așa rău, nu m-a mai înțepat.

Doar atât îmi amintesc exact. Poate au fost mai multe, poate nu. Probabil ceva din mine sau din Cer mi-a spus ca nu e în regulă, Dumnezeu m-a iubit mereu.

Nu am mai mers la el.

A adus o dată, de 8 Martie, o floare de plastic în ghiveci și mama s-a bucurat mult… Îmi amintesc ca a venit și a întrebat de ce nu mai merg la el… nu știu continuarea, dar îmi doream atunci să moară pe loc…

Floarea aia am ținut-o în hol mult timp… până mi-am făcut curaj să o arunc. Eram mare deja când am făcut asta, la o curățenie generală.  Cu ce sete am aruncat-o, am simțit ca scap de mizeria cu care m-a murdărit. Probabil atunci am și ‘uitat’ întâmplarea cu totul. Până după 21 de ani, când mi-a revenit în minte.

De multe ori m-am întrebat: De ce eu? De ce mie? Până am mai povestit cu niște prietene și am înțeles că nu eram doar eu. Și lor li s-a întâmplat câte ceva: un Moș care a sărutat-o franțuzește, unchiul care a atins-o, bunicul care a pus-o să îl atingă…

Nu știu cum le-a afectat pe ele exact, dar știu că, în cazul meu, rolul de victimă mă făcea să atrag tot felul de întâmplări…

Un băiat mai mare, vecin cu noi, m-a pus să mă dezbrac și să stau goală în fața lui. Am stat, dacă mi-a cerut.

Îmi amintesc de băieții din adolescență, pe care îi lăsam să mă sărute pe sâni, sau să mă pipăie cum voiau. Nu simțeam plăcere, uneori chiar ma deranja.

Dar credeam că e normal să facă ce vor ei. Să fac ce vor ei.

Pentru că mă simțeam o victimă, atrăgeam tot felul de bărbați dubioși.

Am fost agresată pe strada de un boschetar, dimineața, la 8.

Făceam sex din obligație, pentru plăcerea bărbatului. Nu spuneam când mă durea.

Când eram mică, nu îndrăzneam să îi spun mamei, mi-era teamă că mă ceartă. Sau că mă face mincinoasă.

Întâmplarea a făcut să îi spun adevărul de curând. A fost reacția de care aveam nevoie: și-a cerut iertare, m-a crezut și ne-am îmbrățișat îndelung. Credeam că e prea târziu și nu ar mai face nici o diferență. Am greșit, a contat enorm pentru mine și ii mulțumesc din suflet.

Totuși, chiar și după 5 ani de psihoterapie, încă port cu mine vina și tot ce decurge din această traumă.

De asta, nu vreau să îmi atingă nimeni copilul.

În special în zona intimă. Vreau să știe ca e o zonă de care nu se atinge nimeni până când nu e el capabil să ia propriile decizii.

Îmi doresc să existe campanii de promovare a acestui fenomen, să scrie oamenii, să se destăinuie. Suntem mulți în situația asta și fiecare a făcut față cum a putut.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să asistam pasiv la astfel de întâmplări în viețile copiilor noștri.

Photo by _Mxsh_ on Unsplash

18 Comments

  • Mihaela spune:

    Te îmbrățișez cu toată inima, draga mea.
    Am fost și eu în copilărie agresata sexual de fratele vitreg al tatălui…
    Citind mi-am dat seama ca, este timpul sa reiau explicațiile și sa aprofundez cu copiii lucrurile acestea.

  • Alina C spune:

    Mulțumesc pentru curaj și împărtășire. Te îmbrățișez!

    • Indico spune:

      Pe mine un episod doar de atingere la 7 ani m-a făcut sa imi fie scârba de tot ce insemna sex masculin. Nu suportam să fiu atinsă nicăieri de nimeni, ba chiar mulți ani, până la 15-16 ani i-am considerat pe toți niște obsedați sexual, motiv pentru care m-am și ferit de dubioși și profitori. Momente ca astea te transforma ori în victima ori în paria, ma bucur ca macar am avut tăria, copil fiind, sa nu mai las pe nimeni sa abuzeze. Nenorociții nu realizeaza ca te traumatizeaza pe viață, orice ai face, nu uiti niciodata.

  • Cristina spune:

    Si totusi,cand,cat,pana unde si ce vorbim cu copiii nostri despre viata intima???ai mei au 9 si 6 ani

  • Adriana spune:

    😥 Mă cutremur când aud așa ceva.
    Am două fete. L-aș rupe în bucăți cu mâinile goale pe cel care ar îndrăzni să le facă rau!
    Am vorbit cu ele despre sexualitate încă de micuțe, 7-8 ani, cu vorbe potrivite vârstei. Niciodată nu le-am spus ca le-a adus barza/cioara si alte prostii. Dacă s-a întâmplat să strecor vreo minciunică s-a întors împotriva mea. Mai târziu, după ce au aflat adevărul m-au întrebat de ce le-am mințit. Copiii nu uită, să știți!
    Mereu le-am atenționat in legătură cu atingerile nepotrivite atât din partea străinilor cât și a celor din familie. Eu cred că despre asta se poate discuta cu ei de pe la 3-4 ani.
    Acum e perioada adolescenței. E mai greu. Ne certăm, ne iertăm, dar le asigur că indiferent cât ne-am certa eu am inima, brațele si urechile deschise. Le-am incurajat să-mi povestească ce simt, ce vor, ce li se întâmplă, ce le supără. Le-am asigurat că sunt importante.
    Nu știu de unde am învățat toate astea. Ai mei, ca mulți alți părinți, considerau ca subiectele astea sunt rușinoase. Mama ne iubea necondiționat dar cu condiția😜 să nu punem întrebări nepotrivite..”sunteți copii, nu înțelegeți voi!”🙄
    Cred că tocmai asta m-a făcut să fiu un părinte diferit.

    Doamnă dragă, faptul că v-ați împărtasit gândurile cu noi e un pas către vindecare, un gest de curaj și de mărinimie. Poate deschide ochii și altor părinți, să fie mai atenți la copiii lor.

  • I spune:

    Am trecut printr-o istorie oarecum similara in copilaria mea. Am facut terapie si am inteles de unde au aparut apoi toti oamenii toxici din viata mea al caror comportament de rahat l-am acceptat ca o victima veritabila ani in sir. Pentru ca am fost o victima di am perpetuat statusul.
    Am facut curat in viata mea si mi-am eliminat toti agresorii. Toti, fara exceptie.
    Sunt gravida in 4 luni si cred ca cel mai important cadou de bun venit pentru copilul meu va fi o mamica sanatoasa mental.
    Eu am trecut peste toate episoadele de abuz. Simt compasiune pentru persoanele care altfel nu au stiut sa se poarte, dar nu le mai vreau in viata mea.
    Ai grija de tine si de puiul tau!

  • Gabriela spune:

    E greu,este foarte greu sã destãinui trecutul care te macinã,închid ochii si î mi amintesc trecutul,încep sã mã rog si gândurile încep sã disparã pe moment.În mintea mea vreau sã cred cã am iertat,dar inima mea zice nu.Douã abuzuri “tatãl meu si un unchi”.Este foarte greu când urli de durere si ai vrea ca cineva sã te inteleagã,sã-ti fie alãturi.Când am simtit cã nu mai pot i am povestit mamei mele,dar din pãcate a continuat cãsnicia cã si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.Mi a lipsit afectiunea ei,mi-a lipsit o îmbrãtisare prin care asa de mult as fi dorit ca ea sã si cearã iertare,deși știam cã in sufletul ei e multã durere.Am avut multe crize,urlam la mama mea spãrgeam si ii reprosam”de ce încã mai stã cu el”stiind cã duce o viatã de calvar(tatãl meu fiind alcoolic).O iubesc enorm pe mama,o sun in fiecare zi,dar când il vãd pe tatãl meu de multe ori evit sã-l privesc parcã i mi provoacã greatã dar inima i mi spune cã e tatãl meu.Cât despre sotul mãtusei mele care am ocazia sã l vãd o datã la 2-3 ani,nu simt decât o”scârbã”si astept ca viata lui sã se scurteze prin multã suferintã.Multumesc Bunului Dumnezeu cã am un sot extraordinar,si o minune de copil. Dumnezeu mi a mai dat o cruce de dus prin copilul meu care are o boalã rarã,dar speranța mea este ca vã rãmâne in stadiul care este acum🙏.Sunt multe fete din pãcate in aceiași situatie ca a mea,tãcerea nu este o solutie,a vorbi cu cineva care te poate ajuta este cel mai bine.S-au dus acele vremuri in care mamelor le este rusine de ce va spune lumea.Sã luptãm pt copii noștrii ca iei sã nu treacã prin aceiași suferintã.Toate cele bune vã doresc!

  • Oli spune:

    Îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat cititoare tale. Citind povestea asta, trebuie sa recunosc ca m-a afectat și pe mine și m-am scandalizat doar citind. Eu nu am trecut niciodată printr-o astfel de situație. Poate pentru ca am avut un avantaj, m-am născut băiat, dar nu cred ca băieți sunt scutiți de astfel de situații.
    În dimineața asta am venit la cafea la maica-mea și i-am citit și ei povestea. După ce am terminat de citit, mi-a spus și ea, ca atunci când era mica si venea poștașul acasă sa aducă pensia bunicii ei, avea prostul obicei sa o sărute pe gura și bunica ei se amuza teribil din pricina asta, numai ei nu-i plăcea. Și bineînțeles ca mai avea și un unchi care mereu o aștepta singur acasă și o data a sărutat-o pe gura și i-a pus mana la sân, asa ca după incidentul respectiv nu a mai întrat la om în casa, când mergea să-i ducă diverse, nu mai întra în casa ci i le lasa în făța ușii, suna la sonerie și era plecata înainte ca acesta sa-i deschidă ușa. Îmi pre rău că i s-a întâmplat asta și îmi pare nespus de rău și regret ca femeile în general trec prin astfel de experiente!
    Eu nu sunt încă părinte, dar poate cel mai bine e sa fim corecți cu copii noștri și sa le spunem despre sexualitate decât să-i creștem creștinește cu rușine despre astfel de lucruri și cu FRICĂ de Dumnezeu, ca frica a fost un teren fertil pentru astfel de situații!

  • dojo spune:

    BRAVO pentru articol si curajul de a ne impartasi aceste intamplari. Cred ca aproape orice femeie poate sa povesteasca macar o chestie similara, chiar daca nu atat de grava. Si este strigator la cer, ca suntem considerate doar material de stii tu ce.

    Ma bucur sa vad ca sunt tot mai multe femei care au curajul sa iasa in fata si sa spuna, desi vor exista mereu si idioti care sa blameze victima, ca vezi doamne, ea a facut ceva.

    Nu esti de blamat cu nimic, esti de laudat ca povestesti si ne inveti pe toti ca monstrii adevarati nu sunt numai in filme, ci sunt parte din familiile noastre sau din cercul de prieteni.

  • Ella spune:

    Mama mea a murit când aveam trei ani,tata si mama vitregă lucrau iar noi rămâneam singuri acasa!Imi aduc aminte ca era un mos in cartier care intr o zi a Sunat la ușă cu pretextul că vrea sa il vada pe tata si a început să ne vorbească despre mama naturală,lucru care pe noi ne încânta!Asa a ajuns sa intre in bucătărie si imi aduc aminte ca a atins o pe sora mea pe sani!Ceva de genul cred ca mi a făcut și mie…nu imi aduc aminte exact ,stiu decat ca am ramas cu un sentiment negativ !A revenit,sora mea nu o a mai deschis ușa si i-a povestit tatălui nostru!Nu stiu continuarea stiu decat ca recent o altă prietena mi a povestit că a fost agresata de un unchi!Cred ca agresorii sunt printre noi iar eu sunt atenta la fiecare detaliu si copii mei sunt in permanenta cu mine!Nu ii las cu nimeni iar când va veni vremea eu le voi spune orice este necesar!

  • Dan spune:

    Să facem un exercițiu de imaginație (sau nu numai). Să presupunem că partea cea mai gravă a poveștii de aici s-a întâmplat acum 90 sau 100 de ani unei fete tinere, poate nici măcar la vârsta pubertății. Ținând cont de „vremuri”, nu a spus nimănui nimic și a trăit o viață cu „rușinea”. Tot de dragul exercițiului, să presupunem că de-a lungul anilor s-a măritat poate cu un băiat din altă localitate, că a avut unul sau mai mulți copii, ulterior și nepoți.

    În anul 2020 femeia respectivă e de mult la cimitir, poate și copiii ei. Nepoții, ajunși chiar spre 50 de ani, au conflicte cu proprii copii (strănepoții), pe lângă povara experiențelor din propria copilărie; se ajunge eventual la o terapie de familie.

    Întrebarea mea este ce probleme ies la lumină din terapie, probleme legate direct de experiența fetei tinere agresate? Vorbim de oameni născuți mult după agresiunea respectivă, care nu au niciun fel de idee că așa ceva s-ar fi întâmplat bunicii sau străbunicii lor și nici nu au contextul necesar pentru a trage concluzii relevante și utile.

    Cred că răspunsul – dacă poate fi obținut de la un terapeut cu experiență – poate fi extrem de relevant pentru foarte mulți dintre cititorii de aici.

  • Deria spune:

    Daca n-ar exista femei, da, femei, si chiar mame de fete, care sa ironizeze, sa ia in ras, sa minimizeze, bascalie, sa spuna ca altele sunt prea mimoze, prea afectate de asa ceva, hai, draga, ca n-a fost mare lucru – poate ca ar indrazni mai multe persoane afectate sa scrie, sa se destainuie.

  • Flavius - Diva Studios spune:

    Abuzul poate lua multe forme, doar google-este si vei afla. 99% din oameni, daca nu chiar 100%, au fost abuzati intr-un fel sau altul, si nu doar in timpul copilariei.
    Cel sexual este cel mai ” observat” si cel mai „de compatimit” si de victima abuzului si de societate/anturaj etc. (ghilimelele sunt pentru a intari cuvantul, nu pentru al minimiza). Dar si celelalte tipuri de abuz sunt la fel de periculoase, unele poate mai. Pentru ca te afecteaza atat de subtil, incat nici nu te gandesti ca tu este asta care esti datorita unei sume de abuzuri.
    Este rau cand abuzul este intentionat si este si mai rau atunci cand este neintentionat, cand se manifesta datorita nestiintei si inculturii; sau chiar a unei pareri gresite despre „ce e bine” si „ce nu e bine”. Atunci nici nu stie, si nici tu nu stii, ca este/a fost un abuz.

  • Alexa spune:

    Bravo autoarei pentru curajul de a pune pe hârtie aceste lucruri dureroase. Va întreb și eu ceva: copilul are 5 ani, bunica din partea tatălui lui când își ia rămas bun il pupa numai pe gura. Am ajuns sa stau lângă copil sa-i întorc capul când ea încearcă sa facă asta. Mie nu mi se pare ok, copilul nu are nici o reacție, cred ca nu e prima oară eu însă numai de curând am văzut. Voi cum ați reacționa?

    • Printesa Urbana spune:

      I-as spune cu blandete ca ce face este neigienic si lipsit de respect fata de copil, caruia nu-i place. Si as ruga-o sa se rezume la a-l imbratisa si pupa pe cap.

  • Alexa spune:

    Mulțumesc pentru răspuns, Ioana, voi încerca, deși persoana respectiva e genul care se impune indiferent de argumente… hmmm… Weekend fain și spor in tot ce faci! Hugs

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *